Recitesc in Textul nomad. Casa melcului II (Editura Hasefer, 2006) o confesiune a lui Norman Manea dintr-un dialog cu Marta Petreu: ��l-am invidiat pe Cioran. Mi s-a parut puternic in felul cum s-a definit apatrid. Paradoxal, eu as fi avut mai multa indreptatire sa fac o asemenea solemna declaratie de neapartenenta. Si, totusi, tocmai in mine, o anume trauma a modelat o sensibilitate care avea nevoie, poate, mai mult decit in cazul celorlalti, de o inradacinare. s�t A fost, certamente, in mine o enorma spaima de dezradacinare, desi radacinile alea, inca totusi acolo, au devenit intre timp o sursa de amaraciune�. Si ma gindesc, de fapt, la paradoxul conditiei acestui autor. Pentru ca Norman Manea e cel mai tradus, mai premiat si mai pretuit peste hotare dintre scriitorii romani in viata. Dar exilatul, devenit profesor la americanul Bard College, nu a incetat niciodata sa scrie in limba romana, tematizind obsesiv legatura � dificila, tensionata � cu tara de origine. Masiva sa recuperare editoriala din ultimii ani nu s-a produs (inca) pe linia mainstream-ului �traditional�. Ea se va produce, mai curind sau mai tirziu. Astazi, vechile animozitati politice au slabit, cel putin aparent, fiind inlocuite de taceri in sine elocvente.

S-a insinuat, nu o data, ca voga internationala la virf a cartilor lui Manea ar tine exclusiv de tematica (Holocaust, comunism, exil, instrainare, identitate central-europeana in criza), de parca scriitorul ar fi trisat � etic si estetic deopotriva � cu propria experienta, transformind-o, asemenea altora, in reteta de succes. Dar nimeni nu e profet in tara lui, iar obsesia Nobelului � de care se face, in continuare, atita caz � nu e decit inca o manifestare a traditionalului nostru complex provincial de nerecunoastere in afara. Cit despre autorul Plicului negru � l-am fortat sa se expatrieze din nationalism