Voga din anii ’65-’80 a "romanului politic" a disparut dupa ’90: nu doar jumatatile de adevaruri l-au falimentat, ci si simplismul artistic prin care ele erau vehiculate.
In intunericul greu, fumegos al Plicului negru (recitit la a patra editie), in structura lui metaforica, in simbolismul hranit de detalii realiste dense, am desoperit cel mai puternic roman politic al ultimului deceniu de comunism ceausist. Tot asta au vazut si comentatorii straini care l-au citit in traduceri engleze, germane, olandeze (editia franceza este in pregatire, la Seuil): "Din Plicul Negru, cititorul invata mai mult despre duplicitatea perfida a sistemului totalitar ceausist decit din zeci de eseuri politice" (World Literature Today, 1996).
Abia la o relectura poti aprecia in acest ultim roman scris in tara de Norman Manea, sub dantelaria cenusie de imagini bucurestene, agitate de o primavara nevrotica, tesatura epica rezistenta, firescul cu care secventa realista trece in oniric.
Cel care a trait in Romania anilor ’80 regaseste civilizatia "inlocuitorilor", bacsisurile, Kentul, cafeaua, deodorantele, colcaiala de informatori si ofiteri de Securitate, sentimentul supravegherii continue, reaparitia dosarului politic, zvonurile de restructurare a institutiilor, complicitatea si duplicitatea, cultul personalitatii: totul plasat intr-un univers kafkian. Un neorealism crud al detaliilor, din care se construieste tabloul expresionist, cu siluetele ingrosate, culori intense pina la tipat, grotescul prelungit in cosmar.
Cartea este cutreierata de angajatii Institutiei atotputernice a supravegherii care a alterat o intreaga comunitate: "Ce misiune o fi avind, de fapt, masca numita Toma? Un sol al barbarilor? Vor veni, fiindca venisera de mult si se inmultisera si ocupasera, treptat, nu doar naruita cetate, ci si sufletele, bolile si spaimele soricimii.
