Cea mai simpla definitie a statului in democratie ar fi, probabil, aceea de instrument institutional pus in serviciul cetatenilor unei tari. Daca ici sau colo unde se proclama democratia pe toate cararile nu se intampla astfel, asta nu inseamna ca monstrul birocratic de institutii care gestioneaza mersul vietii colectivitatii in fruntea careia se afla nu ar fi stat, ci doar ca nu se merge in directia servirii cetatenilor. Oriunde, pana si in cele mai democrate state, se pot gasi destule cusururi ierarhiilor de birocrati, de multe ori harnice si eficiente, care s-au inregimentat in esalonul celor ce slujesc, macar in principiu, binele public. Daca s-a ajuns, ca intr-o celebra butada a fostului prim-ministru britanic Margaret Thatcher, sa se compare birocratia UE, enorma, insa functionala, cu cea a Chinei – nu mai mica, dar mult mai corupta –, se poate intelege cat de departe sunt tentati sa mearga criticii in discutiile de gen.
Cunoscand toate aceste lucruri, dificultatea organizarii perfecte a activitatii, provocarile timpului, nevoia permanenta a omului de a vedea adancindu-se democratia si spaima permanenta ca verigile institutionale ale statului s-ar putea gripa, este bine ca discutia despre performantele statului sa se pastreze intre limite convenabile, fara infierbantari excesive, dar si fara concesii infinite. Un lucru este insa fundamental, de baza, imposibil de ocolit si de la care nu se poate abdica: in democratie, statul urmareste prin toate mijloacele binele public, al cetatenilor sai. Iar binele incepe cu dreptul fiecarui membru al societatii la viata. Este un minim de care nu se poate trece si pe care statul, oricate discutii ar exista despre "ce e binele public" si "cum poate fi statul de folos individului comun", nu il poate ignora.
Sau poate? Iata ca un concetatean roman, arestat pe nedrept, se spune, in Polonia, moare la capatu