Uitându-mă cu câtă caznă se adună candidaţii pentru Primăria Bucureştilor, nu pot să nu-mi aduc aminte ce se întâmpla în urmă cu 16 ani, când au avut loc primele alegeri locale. Era începutul de an 1992 şi alegerile aveau loc în februarie. Se formase recent Convenţia Democratică şi apăruse, scos din jobenul liberalilor, Crin Halaicu. Nu-l ştia nimeni, era inginer sau subinginer pe un şantier. Partidul de guvernământ mergea pe mâna lui Cazimir Ionescu, figură „legendară” a CPUN-ului, iar tinerii liberali disidenţi, de sub aripa lui Patriciu deciseseră să-l arunce în bătălie pe fragedul Călin Popescu Tăriceanu, un play-boy care cocheta cu presa printr-un post de radio. Pe atunci, finanţatorul tinerilor liberali era Viorel Cataramă, regele saltelelor Relaxa. A mai candidat din partea PRM-ului cineva - nu-mi mai aduc exact aminte numele, era jurnalist sau scriitor. Partidul de guvernământ se afla în pragul sciziunii, după mineriada din septembrie 1991 şi aruncarea peste bord a lui Petre Roman, îndreptându-se cu paşi mari spre „dubla” FDSN – FSN. După doi ani în care se perindaseră primari autonumiţi, sau numiţi nu se ştie exact cum, fostul ministru al Transporturilor, Doru Pană, se pregătea să prindă funcţia nou creată de prefect. Campania electorală n-a fost spectaculoasă. Ţin minte că am organizat atunci, la „Libertatea”, prima confruntare dintre candidaţi. Evenimentul n-a prezentat interes pentru Televiziunea Română, în interiorul căreia se duceau lupte de gherilă cu sindicaliştii lui Dumitru Iuga. Confruntarea dintre cei patru candidaţi a fost una doar interesantă: un Cazimir Ionescu cu nasul pe sus, dar fără a şti mare lucru, un Crin Halaicu modest şi părând dornic să înveţe, un Călin Popescu Tăriceanu simpatic, dar atât, şi un candidat al PRM-ului (tot nu-mi amintesc numele) încrâncenat. Scrutinul avea să dea câştig de cauză Opoziţiei, lui Halaicu. A fost debutul u