RADU PARASCHIVESCU: "Există destule lucruri imputabile transportului în comun din Bucureşti: mizeria, înghesuiala, aşteptatul în staţii, lipsa de amabilitate a unora dintre şoferi sau vatmani".

S-a scris şi se va mai scrie despre ele - probabil că tot fără rezultat. În ce mă priveşte, lucrul care îmi creează indispoziţia cea mai severă e întunericul sau semiîntunericul din autobuze. Şi de pe traseu, dar mai ales de la cap de linie. E aici o formă de meschinărie care mânjeşte şi descalifică. Dincolo de neajunsul imediat - neputinţa de-a citi, de-a dezlega integrame sau de a-ţi căuta abonamentul când vine controlorul - , statul pe întuneric te trimite înapoi în anii optzeci, pe vremea circului în care vedetele erau cei trei dresori cu F: foamea, frica şi frigul.

Anchetele care sondează gradul de civilizaţie din ţările lumii se opresc mecanic la aceiaşi indicatori: consumul de săpun, alfabetizarea, dantura, starea toaletelor publice etc. Din motive care-mi scapă, iluminatul public şi din mijloacele de transport nu se numără printre criterii. Şi ar trebui să se numere. O spun ca unul care, călătorind foarte des cu tramvaiul, metroul, autobuzul, troleibuzul şi trenul, percepe această falsă economie drept un abuz, o jignire şi o abatere de la îndreptarul civilizaţiei. În mileniul trei, în capitala unei ţări admise în Uniunea Europeană, omul are dreptul să vadă pe unde merge pe stradă şi lângă cine se aşază pe scaun. Or, în România există o cultură a penumbrei, o voluptate de-a ascunde lucruri sub tivul crepusculului, o tentaţie a griului care se transformă pe nesimţite în negru. Întunericul din autobuze nu e altceva decât un simbol al echivocului şi al confuziei în care înotăm o mare parte din viaţă.

Beneficiez de câţiva ani de acelaşi tratament la cap de linie. E seară. Autobuzul trage lângă bordură, uşile se deschid, iar şoferul se du