Dupa summitul de la Bucuresti multi s-au grabit sa spuna daca intilnirea si-a atins sau nu obiectivele (care obiective, ale cui?) si sa caute invingatori si invinsi. Exercitiul comentatorilor s-a rezumat la o logica destul de facila, aplicata unei situatii de politica internationala mult mai complexa si mai sensibila la detalii decit o enumerare a unor criterii vag reamintite de unii sau altii. Astazi, NATO inseamna mai degraba democratie si mijloace politice decit militarie si desfasurari de forte armate. Sint citeva aspecte care trebuie intelese inainte de a cauta invingatori pentru intilnirea de la Bucuresti si corolarul acesteia, Consiliul NATO " Rusia.

In primul rind, Alianta s-a transformat de-a lungul timpului. Nu mai are prea mari legaturi cu acea organizatie defensiva care se opunea Pactului de la Varsovia ce reunea blocul comunist. Nu mai poate fi judecata dupa misiunea sa initiala, misiune de altfel indeplinita fara conflict armat. NATO a devenit o organizatie integrationista care are ca principala arma implantul de valori (occidentale, democratice si liberale) in spatiul ex-comunist si, acum, in spatiul ex-sovietic. Principalele arme cu care lupta astazi NATO sint "politica usii deschise" " pentru cei care se vor membri in clubul occidental " criteriile politice si economice impuse viitorilor membri si vestitul Plan de Actiune, pentru tari care vor deveni membre, situatie ce se va finaliza cu marele premiu: invitatia de a adera la Alianta. Aceste arme sint mult mai eficiente decit oricare alte arme reale si au fost perfectionate cu fiecare noua etapa in care s-au primit noi membri. NATO a reusit performanta ca in cei aproape 60 de ani de existenta sa se implice direct in doar doua conflicte armate (fosta Iugoslavie si Afghanistan) si tangential in alte doua (Irak si Darfur).

Cine a cistigat la Bucuresti?

Revenind la contex