Ştiţi când a fost Michael Jackson prima oară în România? Cam prin ’91. Cu prilejul plecării, ţineţi minte că arătau obsesiv la TV o gloată de copile băştinaş e, forţându-se să pară atinse de microbul fanatismului de tip occidental. Încercam şi noi sărăcuţii să semănăm cu ăia pricopsiţii.

Ce reacţii au ei? Pe-alea ni le ataşăm şi noi. Ce papă ei? Aia înghiţim şi noi cu privirea pierdută. Ce limbă vorbesc ei? Cam aia ne-ar veni şi nouă bine. Aşa şi fetele cu pricina. Fiindcă reporterul s-a apropiat nesperat cu camera de ele, una a izbucnit la întrebarea despre plânsul lor ostentativ: „A plecat şi n-o să se mai întoarcăăă!!!“ Lăsăm la o parte că tipul s-a întors de-a mai cântat o dată. Ce mă interesează pe mine e că azi trăim cu adevărat senzaţia de plâns la plecarea unui american. Chiar dacă nu ne-a filmat nimeni ciorchini-ciorchini la aeroport strânşi spontan, bucureştenii plâng că a plecat nea Bush. Şi n-o să se mai întoarcă. În calitate de preşedinte al SUA.

Deci rămânem cu îmbunătăţirile făcute luna asta cu ocazia summitului şi gata, ne-am lins pe bot. Cu platanii şi panseluţele puse acum. De dungile albe trasate pe şosea trebuie să tragem multă vreme de-aici încolo, că nu mai pupăm altele. Nici câinii vagabonzi n-o să mai beneficieze de tabere gratuite masă ± cazare în locuri pitoreş ti. Vopseaua nouă de pe garduri ar fi bine de conservat eficient, să n-o mai scrijelim când căută m leopardul, sigur nu vedem alta prea curând, băieţi. Poate credeaţi că măcar de cerşetori o să se ocupe cineva. Vise. O să revină, mai necăjiţi, mai mieroşi şi mai puşi pe afaceri, proporţional cu gradul de bunăstare pe care-l pretind.

Ce să mai vorbim de lejeritatea cu care s-a circulat. Aţi făcut fotografii? Bine, că vom uita în curând că a existat cu adevărat, vom crede că e legendă dacă nu rămâne ceva, o mărturie. Ne trebuie poze şi filme. Martor