Protocronismul reprezintă o experienţă culturală a regimului comunist românesc, în faza în care a renunţat la principiul internaţionalist, degenerînd într-un naţionalism tot mai accentuat graţie căruia se străduia a-şi asigura popularitatea pe temeiul unui mit fecund al epocii moderne, grandoarea identităţii etnice. Un aparent recul pe scara ideologică, în fapt o strădanie scrîşnită de a-şi dobîndi o aură de legitimitate prin asocierea cu elemente ale dreptei. Aşadar un fenomen crepuscular al totalitarismului roşu, căruia Alexandra Tomiţă îi închină o cercetare bine informată, metodică, ce asigură bogatei materii factuale o interpretare coerentă, subsumabilă, după cum se exprimă programatic d-sa, "cercetărilor de istoria ideilor". Ne aducem bine aminte, noi, cei de-o anume vîrstă, de valurile pe care le-a stîrnit această "idee beligerantă", lansată de Edgar Papu, în 1974, şi exploatată mai cu seamă de condeierii strînşi în jurul periodicelor celor mai devotate regimului ceauşist, Luceafărul şi Săptămîna, devenită un criteriu de departajare a scriitorilor şi intelectualilor epocii. În raza ei s-au conturat două tabere (totuşi, nu fără o interfaţă!). Pe de o parte, membrii unei gărzi oficiale, paznici, s-ar putea spune, ai templului ideologic reconstituit pe tăcute prin înlocuirea vechilor simboluri din altar cu altele avînd frecvent un semn contrar, pe de alta cei de bună credinţă, nedispuşi a-şi trăda crezul democratic, a renunţa la marja de libertate tot mai redusă de care puteau beneficia. A fost o luptă lungă, angajînd combatanţi numeroşi, însă "cu forţe inegal distribuite", întrucît replicile date indigenismului politizat din nou, în chip surprinzător, sub umbrela marxist-leninistă, se vedeau filtrate prin cenzură, lăsîndu-se şi cu hărţuirea, prin diverse mijloace, a celor ce cutezau a le articula. E, negreşit, un capitol de "istorie glorioasă", cum puncteaz