Anecdotica romanelor bune nu-i un capitol de istorie literară. Rezumatele, care extrag ideea principală (barbară preocupare, întocmai ca lucrătura lui Pirgu, cu cuţitul, în cega rasol), o sar. Iar cititorii grăbiţi ai rezumatelor rămîn cu ideea, plăcută ca un os de peşte. Şi proza care-a conţinut-o le pare, firesc, o conservă.
Se pot încerca, pe urmă, toate strategiile de resuscitare. Una dintre ale a fost/ este, pentru Patul lui Procust, coborîrea la subsol. Opinia nesolicitată, proza neautorizată (dar cine mai trebuie/îndrăzneşte să autorizeze ceva, asta însemnînd, horribile dictu, că interzice altceva?), de găsit, de regulă, în felurite asemenea subsoluri, cu puţină sau fără legătură cu textul de deasupra, ar trebui să nască, printre cititorii de-acum, reacţii de solidaritate. Numai că un forum care îţi afişează un lăcăţel, adică locked, e fără haz, dacă nu chiar frustrant. Aşa că strategia - lăsîndu-i deoparte pe cei care gustă presă dintre războaie, cu sentimentul ataşant-amărui că nimic nu e nou, şi că de măcar vreo şaptezeci de ani (dacă nu de două mii...) ni se pare că se sfîrşeşte lumea şi că nu mai sînt moravuri, principii... - are toate şansele să nu se realizeze. Îndrăznesc să propun o alternativă, pentru cei insensibili la umbra unei femei în roş(cat) care trece printr-o discuţie despre texte şi pretexte de roman.
Am luat aşadar, o ediţie fără praguri (fără texte de întîmpinare, tabele bio-bibliografice etc.), a Patul-ui lui Procust, cea din '76, de la Minerva. Cu ambiţia (nu mai puţin barbară, se-nţelege...) de-a recolora din ea pasajele care se sar, care n-au făcut istorie, precum cele despre liminara sinceritate, care nu se găsesc în memoria, încărcată cu fraze de care să vrei, şi tot nu poţi să scapi, a oricărui filolog. Să pescuiesc, cu alte cuvinte, muştele din farfuria scriitorului (există, deşi aţi paria că nu, un asemenea episod în
