Nichita Stănescu, rescris

O experienţă literară stranie şi amuzantă în acelaşi timp, asemănătoare cu o şedinţă de spiritism, dar şi cu un joc literar studenţesc, face Felicia Sprânceană Anghel, rescriind integral ciclul de poeme 11 elegii de Nichita Stănescu (în volumul Magia ecoului, apărut în 2007). Structura ansamblului de poeme luat drept model, ca şi a fiecărui poem în parte, tăietura frazelor, până şi intonaţia (de cele mai multe ori, apodictică) sunt respectate cu stricteţe. Nu este vorba, din fericire, de o repetare mecanică, ci de reeditarea, inspirată, a unei aventuri lirice. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu au deschis un drum pe care, iată, se poate merge şi azi cu succes. Depinde cine merge. Felicia Sprânceană Anghel, o poetă de o remarcabilă mobilitate intelectuală, nu lipsită de o anumită frivolitate în versurile proprii din alte volume (de exemplu, din volumul Fashion, publicat aproape simultan cu Magia ecoului), găseşte în sine resurse să facă poezie din poezia lui Nichita Stănescu (dar şi din contrazicerea ei), ridicându-se la un nivel relativ înalt. Iată, ca exemplu, un fragment din Elegia întâia, care, rescrisă, devine un portret - ingenios - al lui Nichita Stănescu:

"Şirul de bărbaţi/ Ce locuieşte albastrul privirii sale/ Se întrece doar/ Cu şirul de femei/ Ce locuieşte roşul inimii sale./ Ei, ele sunt chiar aripile/ Albastre şi roşii/ Ale unui anumit fel de îngeri.// Aici stau eu/ Înconjurat de înlăuntrul luminii./ Bătaia de aripă mă ţine/ Mereu treaz./ Mereu treaz!/ Nu-mi doresc somnul/ Ci veghea./ Nimic nu a început cu mine/ Nici măcar neamul omenesc.../ Şi nici n-o să-l sfârşesc tocmai eu,/ Lăsându-mă pradă somnului..."

Deşi nu are diafanitatea poeziei lui Nichita Stănescu, varianta propusă de enigmatica autoare, în care se regăsesc până şi preferinţele lexicale ale autoru