Cel puţin aparent, Portugalia este o ţară idilică. Blândeţea climei, frumuseţea serenă a peisajului, şarmul indicibil al arhitecturii, cuminţenia locuitorilor, toate dau o impresie, aproape vetustă, de pace şi tihnă. Nu-i vorbă, la asta contribuie şi temperamentul lusitan, aflat parcă la antipodul celui hispanic (o comparaţie între fado şi flamenco e elocventă în acest sens). Cine îşi închipuie însă că s'ar putea refugia aici, spre a scăpa de ameninţările Big Brother-ului globalist, se livrează benevol decepţiilor. Avui această revelaţie către finele anului trecut: conduceam o maşină pe autostrada spre Porto şi, grăbit de obligaţii profesionale, depăşeam pe alocuri viteza maximă admisă. Abia pe la jumătatea voiajului am obsevat că, la intervale nu prea mari, pe margine erau instalaţi stâlpi subţiratici din metal, având în vârf deja arhicunoscutele camere de supraveghere. Aprehensiunea că întregul traseu fusese incorporat Domeniului Orwellian mi-a fost confirmată, când jurnalele au început să difuzeze ştiri despre zelul cu care se purcede la monitorizarea autostrăzilor din Portugalia (reţea atingând aproape 3000km, într'o ţară de două ori şi jumătate mai mică decât a noastră). Dacă legiuitorii draconicului cod rutier pe bază de puncte invocă statisticile accidentelor de circulaţie (cât de cât mai concrete decât umbra lui Bin Laden), în schimb, fervoarea cu care suntem împresuraţi de camere video dă frisoane prin arbitrarietatea ei securistică. Ochiul electronic îi urmăreşte pe portughezi - ca demni cetăţeni ai muribundei civilizaţii apusene - în bănci, ascensoare, cartiere rezidenţiale, pe coridoare de spital, la oficiile poştale, de pe cornişele edificiilor şi zidurile ambasadelor, prin instituţii, pe străzi etc. Şi, după cum comentează scriitorul Baptista-Bastos într'un articol pe drept intitulat Instrucţia fricii, asta se petrece "zi şi noapte, cu aviz şi fără aviz