Alexandru Dobrescu Cu ce nu-l daruisera la nastere ursitoarele? Si cu harnicie, si cu talent, si cu respectul virtutilor de capatai, si cu taria de a indura suferinta, si cu, dupa mijlocul vietii, recunoasterea obsteasca a insusirilor ce-l scoteau in afara liniei. Un singur lucru uitasera a-i meni carturarului, furate cum erau de sarbatoreasca agitatie a momentului: darul cunoasterii semenilor. O vreme, omisiunea n-a contat. Insa au venit, degraba, incercarile - si multe, si grele - iscate din aceasta grozava lacuna. De n-ar fi descoperit in sine puterea de a le face fata, l-ar fi strivit fara doar si poate. Dar ii era scris sa treaca peste ele si sa mearga mai departe. Asa ca si-a petrecut zilele si noptile in nedezmintita tovarasie a cartilor, adunand si cantarind noian de cunostinte despre mersul timpurilor trecute, silindu-se a le aseza intr-o ordine ce i se parea mai aproape de curgerea lucrurilor, ca sa le stranga pe urma in tomuri impunatoare, cu speranta ca, intr-o buna zi, se va gasi cine sa le deschida.

Desi nu visa la imediata recunoastere a mult-putinei lor insemnatati, ea avea sa vina totusi, proiectandu-l brusc in vitrina publicitatii si incarcandu-l cu onoruri ce oricum i se cuveneau demult. Il va fi bucurat, negresit, interesul pentru truda sa de o viata. Numai ca, oricat de magulitor, acesta n-avea cum sa-l vindece de singuratate. Nici prea devotata-i biblioteca, gemand sub greutatea volumelor, nu mai parea a-l multumi indestul. Ajuns la deplina maturitate, simtea, aidoma oricarui singuratic, nevoia sa se inconjoare cu tineri dornici de invatatura, carora sa le impartaseasca prin viu grai o experienta imposibil de asternut pana la capat pe hartie. Era neclatinat in gandul ca exemplul propriu de nemarginit devotament pentru stiinta va cantari indeajuns in ochii lor, convingandu-i sa-i duca mai departe cautarile. Nu i-a fost greu sa-