Aşadar, Romulus Vulpescu a împlinit 75 de ani... ieri, alaltăieri, parcă, ne-am întâlnit în amfiteatrele Facultăţii de Litere din Bucureşti, tineri şi tinere din toate colţurile ţării, pentru a ne împărtăşi din ştiinţa iluştrilor profesori ai epocii, majoritatea lor membri ai Academiei. Dintre cei două sute de reuşiţi la admitere, numai câţiva erau bucureşteni. Printre ei, şi Romulus Vulpescu. S-a crezut multă vreme că de aici venea surplusul lui de siguranţă privitoare la treburile facultăţii, ale profesorilor, ale vieţii culturale bucureştene, ale vieţii studenţeşti în general... Eroare! Tânărul bucureştean avea siguranţa omului care ştie ce ştie şi care are curajul să spună ce ştie în orice împrejurare s-ar afla. "}âşnea din rânduri", cum l-a caracterizat cineva, adică din băncile amfiteatrului, ale sălilor de seminarii, ale oricăror locuri de întâlniri publice. îşi spunea părerea fără teamă în orice împrejurare. La un curs de istoria limbii, când profesorul vorbea despre o formă veche a perfectului simplu şi încerca să lege problema de romanul unui scriitor contemporan, Romulus Vulpescu "a ţâşnit" din banca unde şedea, undeva în fundul amfiteatrului, şi peste capetele noastre a rostit cu voce tare: "Acolo şezum şi plânsem, Cezar Petrescu, întunecare, volumul II!" Cred că la ora aceea, cei mai mulţi dintre colegi citiseră romanul întunecare şi reţinuseră titlul capitolului cu pricina, dar nimeni nu s-a gândit să întâmpine fraza pe care profesorul Iorgu Iordan voia s-o spună.

Profesorul Vianu, care, la cursul de literatură universală, întotdeauna vorbea liber, obişnuia să "arunce" în amfiteatru câte o întrebare, din raţiuni didactice, fireşte. "Unde am mai întâlnit acest patos al adevărului de care este cuprins Hamlet?" Imediat "ţâşnea" răspunsul lui R. V. din fundul amfiteatrului: "în tragedia Oedip, de Sofocle!" Vera Călin, asistenta lui Tudor Vianu, obişnu