Nominalizat pentru mai multe Oscaruri, filmul tînărului regizor Jason Reitman, care "recidivează" astfel după Thank you for Smoking (Mulţumim că fumaţi!, 2006) cîştigă Oscarul prin scenaristul Diablo Cody care, nimic de zis, oferă un scenariu profesionist. De ce mă simt totuşi dezamăgit în urma vizionării acestui film? Întîi, despre ce este vorba: o adolescentă de 16 ani, Juno McGuff (Ellen Page), se trezeşte peste noapte însărcinată. Tatăl, Paulie Bleeker (Michael Cera), avînd aproximativ aceeaşi vîrstă, îşi afişează mai tot timpul fizicul deloc atletic în Tshort şi pantaloni scurţi, făcînd crossing. Ca un refren prin faţa camerei, trece în mod regulat aceeaşi echipă de alergători, echipaţi toţi la fel. Familia lui Juno este compusă dintr-un tată, Mac MacGuff (J.K. Simmons), fost cadru militar, însă fără nimic belicos în atitudine, şi o mamă vitregă, Bren McGuff (Allison Janney), în a cărei preţioasă amforă juna Juno vomită ocazional, dar care, la nevoie, probează aptitudini materne în sensul activistelor pentru drepturile adolescentelor devenite mame. Juna Juno se decide să renunţe la avort după un scurt moment de confuzie în care apare mai mult spre amuzament şi o spînzurătoare şi o necreditabilă instituţie care facilitează avorturile şi unde viitoarele ex-mămici îşi expun ticurile nervoase pînă la "simt enorm şi văd monstros". În schimb, Juno doreşte să-şi încredinţeze copilul unei familii perfecte ilustrate ca în reclamele cu zîmbetul pînă la urechi de Vanessa Loring (Jennifer Gardner) şi Mark Loring (Jason Bateman), ultimul "compozitor" pentru reclame şi un bovaric visînd să devină un star rock. Numai că acest cuplu beton este mai fragil decît şi-a închipuit fragila Juno, el se destramă sub ochii ei punînd în ecuaţie întrebări cu mult mai grave decît, spre exemplu, ce se întîmplă cu copiii care încap pe mîna unei familii dezbinate. Drama sau dramoleta familiei