Dincolo de banalitatea asertiunii (dar ce spunere mai poate fi astazi spectaculoasa?) ca destinul unui artist e temperamentul acestuia transpus in eternitatea operei sale, se ascund tot timpul, slava Domnului, nenumarate prilejuri de raca. De galceava a exegetilor cu lumea. Contradictii ce ingandureaza cohortele de cronicari vigilenti, aflati mereu de straja la esantionul cu fumuri sau parfumuri al posteritatii.
Pictorul Grigore Spirescu (1922-1995) a fost inzestrat cu o existenta discreta, fara stridente, ca o adiere de zefir, cumpanita bine intre extremele termice. N-a avut parte nici de combustii calcifiante, dar nici de glacialitati inerte. Destinul sau a fost unul am(i)abil. A terminat Artele Plastice la Bucuresti, in 1948, unde i-a avut ca maestri pe Camil Ressu, Nicolae Darascu si Jean Al. Steriadi. Si apoi, pana la pensie, s-a multumit cu postul de lector la catedra de pictura. Nimic impresionant. O viata incercanata de aburul modestiei.
Cand si cand, insa, acelasi destin molcom si-a iesit din fire si i-a trasnit cate o stralucire dupa ceafa, imbrancindu-l in cercul de lumina al exceptiei. El este, de pilda, cel din urma artist caruia, in 1947, i-a fost decernat prestigiosul premiu "Athanasie Simu". Apoi, la sfarsitul anilor '80, cand barbaria punea lacat la circumvolutiunile Romaniei, a fost printre ultimii care au obtinut o bursa de doi ani din partea statului francez, precum si un atelier la Paris. Iar succesul expozitiilor sale din 1987 si 1989 (dar nu numai acolo, pe cheiurile Senei, ci si la Bruxelles, la Tel Aviv, la Varsovia, la Viena) vine sa intareasca aceasta bizara sinergie intre discret si notoriu in opera unui artist altminteri din cale-afara de zgarcit cu semetia. Impresia pe care a lasat-o toata viata a fost ca el nu si-a facut decat datoria. Si-a implinit harul daruit de Dumnezeu. Nu la modul monoton-functionaresc, ci cu
