După ce a debutat cu un volum de cronici literare configurând Un an de poezie (1974), Dan Cristea s-a arătat interesat în cărţile ulterioare - într-o bibliografie nu masivă, dar consistentă - de ceea ce constituie problematica eului. Versiune şi subversiune, traducerea din 1999 a tezei de doctorat susţinute la Iowa şi publicate în engleză în 1996, ca şi Autorul şi Ficţiunile eului (2004) operează prin definirea şi redefinirea poziţiei eului care scrie. Autobiografia, ilustrată doctoral prin Benjamin Franklin, Henry Adams şi Michel Leiris, nu epuizează subiectul şi nu îi dă criticului criteriul unic de analiză şi evaluare. Problematica subiectului va interesa şi critica de poezie, fiindcă poezia însăşi face din eu un actant al enunţării şi un obiect al enunţului.

E premisa de la care porneşte Poezia vie, un volum nou în care Dan Cristea reuneşte cele două "specializări" mai vechi: cea de cronicar al actualităţii literare şi cea de critic sortând şi interpretând literatura printr-o anumită grilă. Cronicarul face şi el asta, fără îndoială, numai că flexibilitatea lui receptivă este mult mai mare. Criticul poate apăsa în schimb pe o pedală sau pe alta, făcând selecţie de autori şi, iată, de tipuri de literatură. Cei douăzeci de poeţi din sumar (Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Leonid Dimov, Petre Stoica, M. Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Marta Petreu, Marian Drăghici şi Ioan Es. Pop) sunt analizaţi pe larg şi totodată centripet, autorul alegând antologii reprezentative ale lor, din care să poată desprinde nu atât evoluţia poetului, cât repertoriul lui tematic şi rădăcina paradigmatică.

Dacă pot introduce o nuanţă confesivă în acest teren al subiectivităţilor suprapuse, să spun că modalitatea critică