Dintre autorii care nu îngăduie jumătăţi de măsură în judecarea lor, Proust e cazul cel mai tipic. Poate nici un alt prozator nu inspiră sentimente mai răspicat contrare ca autorul ciclului În căutărea timpului pierdut: căci ori îţi place, şi atunci îl citeşti ca într-un ritual al adîncirii într-un deliciu livresc, ori nu-ţi place deloc, şi atunci îl treci în rîndul grafomanilor plicticoşi; ori îl savurezi pe milimetru de proză degustîndu-l picătură cu picătură, ori îl decretezi drept un incorigibil tărăgănător care te sufocă cu interminabilele lui divagaţii. Şi fiindcă Proust este un radical despicător al apelor în materie de gusturi literare, taberele adverse ce se formează în apărarea sau respingerea lui nu cunosc moderaţia. Ce te izbeşte la ele este lipsa nuanţelor intermediare. Aşa se face că proza lui Proust e unică sau, dimpotrivă, e cu totul scoasă din uz. Pentru primii, rafinamentul zăbovirii în detaliile memorii involuntare este marca geniului său, şi nici un efort nu e de prisos pentru a contempla arta cu care francezul îşi ţese broderia mnezică; pentru ceilalţi, nimeni nu mai stă să digere enorma acumulare de amintiri inutile care alcătuieşte substanţa operei francezului; pentru aceştia din urmă, a-l citi înseamnă a-ţi pierde timpul.

În faţa unor atît de tranşante şi de ireconciliabile judecăţi de valoare, nu poţi să nu te întrebi cine are dreptate. Răspunsul nu poate fi decît unul: deschizi Proust şi vezi ce simţi citindu-l. Impresia pe care ţi-o lasă e unicul criteriu după care îi poţi judeca scriitura. Iar meritul antologiei Violei Vancea este că dă cititorului o imagine sinoptică a judecăţilor pe care unul sau altul din scriitorii români le-au emis de-a lungul timpului pe seama lui Proust. Fiecare din ei au deschis Proust şi au spus ce au simţit. Şi astfel, de la Camil Petrescu la Dan Botta, de la Mihail Sebastian la Mihai Zamfir, de la Anton Bi