Amurgirile în vîrstă sînt osîndiri irevocabile pentru păcate nenumite, nu altceva. Iar moartea e pretutindeni, o simţim în fiecare junghi sau frison, în fiecare vertij sau epistaxis pornit din senin. Rămînem din ce în ce mai singuri şi-n golul presărat cu morţile altora ne recunoaştem anevoie. Uşor, uşor, întunericul ne împresoară, iar în scăpătatul neguros desluşim, cutremuraţi de frică, raiuri de cruci. Lumea noastră se mută treptat dincolo, unde sîntem aşteptaţi de prieteni şi duşmani, de rude şi străini, de camarazi şi adversari plecaţi mai devreme să plivească răzoarele mortuare.
Indiscutabil, moartea ne face mai lucizi. Moartea celorlalţi, desigur. A noastră nu ne e de nici un folos, nu ne serveşte la nimic. Murim pur şi simplu. Închidem ochii şi ne lepădăm uşuraţi de trup. Ieri vorbeam cu cineva şi muşcam amîndoi din viitorul apropiat. Azi aflu că şi-a strîns clipele şi a plecat dintre noi. Asta înseamnă moartea: să pomeneşti la trecut despre un om cîndva viu. Un om prins între iubire şi ură, între bucurie şi tristeţe, între viaţă şi neviaţă, ce mai tura-vura. Dacă luciditatea căpătată din decesul atîtor morţi ar dăinui orişicît, cu siguranţă că omenirea ar lua-o razna şi-ar cădea în misticisme funeste. Dar luciditatea se topeşte pe nesimţite şi amnezia tămăduitoare ne vindecă de suferinţă. Sau de sperietură?, că sperietură se cheamă vremelnicia ce ne condamnă la sumbra luciditate. Şi-aşa păsuiţi prin graţia sorţii, uităm pentru un timp de tăcerea înfricoşătoare a morţii. O dăm la o parte, fără să cerem cuiva vreo socoteală. De-am apuca să împlinim ceva din rosturile pămîntene!, repetăm lamentîndu-ne întruna, temători şi fragili.
La tinereţe sîntem ocoliţi de idiosincrazii morbide, destinul n-are şi coborîre, e un urcuş neîncetat, inundat de lumina răsăritului. Apusul nu există. Risipim cu naivă dărnicie sentimente, gesturi,
