Anul trecut, adică în 2007, în spaţiul Galeriei Codice, din Nicaragua, costaricanul Guillermo Habacuc Vargas, care, după propriile-i declaraţii, are frumoasa vîrstă de cincizeci de ani, vîrstă la care creatorii sînt pe deplin exprimaţi, iar energiile lor duduie la turaţie maximă, a prezentat publicului însetat de experienţe artistice şi de severe poziţii morale, următoarea operă de artă (contemporană!): a capturat un cîine (contemporan!) de pripas, pe numele lui Natividad, l-a aşezat frumos într-un colţ al galeriei, l-a priponit bine cu un lanţ, i-a conferit lanţului privilegiul de a culisa pe sîrma care constituia ipotenuza trunghiului format împreună cu cele două laturi ale peretelui şi, pentru a marca enorma importanţă pe care o are în discursul artistic, a lăsat cîinele să moară lent, dar sigur, doborît de foame, de sete şi, cine ştie, dacă nu şi de emoţia exemplarităţii lui într-un scenariu simbolico-exorcizator pe care nimeni nu l-a mai imaginat pînă acum. Şi cîinele, docil, resemnat şi melancolic, s-a conformat acestui scenariu; adică a murit iremediabil, de foame şi de sete, sub privirile extatice ale unor esteţi care iau pulsul vieţii în galeriile de artă şi tot acolo îşi negociază relaţiile cu Absolutul. Acuzat din mai multe părţi că a chinuit un biet animal, că a suprimat o viaţă, că, la adăpostul autoproclamatului gest artistic, a batjocorit un suflet, aşa cum era el, pribeag şi nefericit, Artistul-Demiurg, care a înlocuit vocaţia de a crea cu aceea de a ucide, a răspuns cam în felul următor: cîinele era bolnav, al nimănui, şi oricum, mai devreme sau mai tîrziu, ar fi murit de foame şi singur. Eu doar am vrut să atrag atenţia asupra unui fenomen şi să denunţ ipocrizia oamenilor care nu fac nimic pentru a salva miile de animale care se găsesc în aceeaşi situaţie, dar se revoltă dacă moare unul singur.
Dacă nu aducem discuţia în plan moral, şi ne m
