Firesc, cazul romanului Claudiu Crulic, mort in urma unei prelungite greve a foamei pe care o facuse intr-o inchisoare poloneza, a fost intens mediatizat, starnind puternice emotii in opinia publica. Ceea ce a socat a fost mai ales indiferenta autoritatilor poloneze si romane fata de aceasta forma de protest extrem. De regula, oamenii recurg la greva foamei, dar si la alte metode similare – autoincinerari, amenintari cu aruncarea in gol de la inaltime si altele – atunci cand, exasperati de ineficienta gesturilor "normale", doresc sa atraga atentia celor din jur prin provocarea unor emotii puternice.
Asemenea manifestari de protest au fost, din pacate, extrem de frecvente in ultimii ani. De prea multe ori, motivele au fost relativ derizorii, iar riscurile, mai mult mimate decat asumate. Sa ne amintim de "revolutionarii" (folosesc ghilimelele pentru ca motivele protestului nu aveau nimic revolutionar) care isi dadeau foc in Piata Revolutiei, prin 1997, fara sa pateasca nimic, de repetatele cocotari pe macarale cu motivatii obscure de acum 3-4 ani, dar si de primarul din Voluntari care, in urma cu doua saptamani, anunta ca intra in greva foamei pentru ca un post de televiziune ii taiase microfonul (sper ca domnul primar e acum bine, sanatos). In fata acestei inflatii de gesturi extreme, opinia publica a sfarsit prin a deveni insensibila, iar efectele protestelor – minime.
Apelul la memoria de lunga durata ne face sa ne amintim ca protestul extrem nu a stat intotdeauna sub semnul derizoriului. In martie 1989 un roman, Liviu Babes, murea dupa ce isi daduse foc pe partia de schi de la Poiana Brasov in semn de protest impotriva regimului comunist. Sa ne mai amintim de scriitorii (Dorin Tudoran, Cezar Ivanescu) care, in anii ’80, recurgeau la greva foamei pentru a protesta impotriva cenzurii comuniste. La vremea respectiva, desi Securitatea facea t
