Exerciţiul de socializare globală prilejuit de summit-ul NATO ne-a demonstrat că detaliul provincial triumfă asupra maturităţii cu care s-ar fi cuvenit să judecăm acest eveniment irepetabil. Obsesia derizoriului a deformat sistematic acoperirea mediatică internă. Complexele de inferioritate şi-au îmbogăţit panoplia cu noi expresii jenante. Vocaţia mărunţişului a înfrînt, fără nici un recurs, discernămîntul de ansamblu. Că publicul larg nu e nici interesat de şi nici competent în materie de relaţii internaţionale, se poate admite. Că majoritatea ziariştilor autohtoni se ocupă de toate, de nimic, şi de toate nimicurile, ştim din păcate de mult. Dar o minimă rezervă de profesionalism ar fi trebuit să asigure o cu totul altă "muzică". Ne-am fi putut aştepta, ca ţară europeană ce ne pretindem, la o analiză oricît de "accesibilă", însă onestă şi responsabilă, cu privire la mizele adunării transatlantice. În definitiv, acesta trebuie să fie talentul oricărui comunicator, fie el profesor, învăţător, agent de PR ori publicitar: să-şi prezinte marfa atractiv, pe înţeles, empatic. Să traducă complexitatea în registru colocvial, nu josnic. Să trateze teme sofisticate fără le dea prin cleiul cu fulgi al caricaturii.

Fireşte - deşi numai firesc nu e - summit-ul a scîrţîit pe alocuri, mai ales sub raport logistic. Nu-mi venea să cred, bunăoară, că miile de ziarişti străini acreditaţi la Bucureşti nu au putut urmări în direct, cu sunet cu tot, discursul rostit la deschidere de către şeful executivului american. Şi totuşi, cel mai mare rău nu l-au făcut asemenea incidente, pînă la urmă tehnice. Grosul daunelor a venit din abordarea masochistă a presei noastre (scrise sau audio-vizuale) care s-a apucat să hipercritice paranoid starea Bucureştiului, metamorfoza sa circumstanţială, şmecheria heruipistică a parterului de panseluţe sau indispoziţia presupus generală a "populaţi