Din motive ce nu ţin de tema acestui articol, mă declar un instituţionalist. Adică tind să prefer ipotezele ce ţin cont de instituţii, reguli, proceduri, regimuri, mai degrabă decît pe cele care se uită la mentalităţi, culturi, suflete, simboluri şi alte chestii dificil de măsurat, dar uşor de bîrfit. Astfel încît îmi place să cred că oameni foarte diferiţi s-ar comporta similar dacă instituţiile, regulile şi procedurile ar fi similare.

În această logică, mă gîndeam că problema principală a administraţiei din Bucureşti ţine de cum sînt organizate primăriile. Analizam cam aşa: şapte primari aleşi direct, şapte consilii alese pe liste, legitimitate suprapusă. Dacă mă urc în metrou, mă aflu în grija guvernului naţional (dacă aş fi timişorean m-aş enerva pentru că subvenţionez metroul bucureştenilor). Dacă mă urc în tramvai, mă aflu sub autoritatea primăriei generale. Dacă tramvaiul dă în gropi pe bulevard, înjur tot primăria generală. Dacă mă împiedic pe o străduţă laterală, înjur primăria de sector. Cu aceasă complicată viaţă administrativă e de mirare că Bucureştiul se mişcă cît de cît. Bineînţeles, eram enervat de acest balamuc şi convins că la alţii e mai bine. "Alţii" înseamnă mereu cei pe care îi invidiem.

Cu acest bagaj de idei şi fără bagajul de cală, pierdut de o renumită companie americană, am ajuns în vara lui 2006 în orăşelul W., din Carolina de Nord. Gazdele noastre de la German Marshall Fund ne-au aranjat întîlniri cu oficialităţi locale. Din cîte am reuşit eu să înţeleg, situaţia era cam aşa. Orăşelul face parte din ţinutul (county) NH, ocupă cam 70% din teritoriul ţinutului şi cuprinde mai mult de 80% din populaţie. Practic, ţinutul înseamnă oraşul şi cîteva comunităţi răzleţe, plus ceva mlaştini. Orăşelul are un consiliu local şi un primar. Primarul este ales de consilieri şi execută un fel de part time job. Aşa se face că atunci cînd f