Mi-am tras geaca pe mine, am pus telefonul intr-un buzunar si suta de mii in celalalt. Intr-o punguta pregatisem atent injectia, cu reteta, seringa si calmantul de rezerva. Cat putea sa dureze? „Ma intorc in 10 minute”, am spus acasa si am plecat.
Afara, o primavara superba, ca la Constanta, cochetand cu vara. La cabinetul medical, o asistenta blazata ma ia in primire. Asculta absenta ce ii spun, ca sunt la a patra injectie de antibiotic pe care colegele ei mi-l executasera intravenos, ca „e mai eficace”. Daca venele nu mai rezista, ofer musculatura pentru injectie si pun la dispozitie xilina din care trebuia sa se ia cateva miligrame, sa mai domoleasca arsura grea ca de plumb topit ce iti paralizeaza piciorul.
„Merge in vena”, pune diagnostic asistenta. E clar, imi zic, atunci primesc doar antibioticul. „Pe scaun”, „sufleca maneca”, ritualul de pregatire. Nu vad ce prepara ea acolo, plictisita si deranjata, dar trebuie sa stie ce face. In ultimul moment suna telefonul. O colega de la ziar vrea sa stie ceva, o rog sa revina cand scap de acul care se indreapta spre..., dar asistenta n-asteapta nici sa termin vorba. Infige. Mmhhh! Strang tare pumnul; apoi il desfac, ca stiu lectia. Ea dezleaga garoul.
„Ce-ai facut? Ai bagat xilina in vena?”
„Va e rau?” Parca... da. O ceata albastrie se intinde in capul meu. Urechile se umfla in interior si incep sa bubuie ca niste talgere lovite cu sete. Perspectiva se ingusteaza si aerul e tot mai putin. Nu mai aud ce-mi spune. „Doamna doctor, ii e rau”. Doctorita cerceteaza superficial locul faptei, apoi conchide: „Fa si tu injectia mai incet”. Raul se adanceste. Nu inteleg de unde slabiciunea. S-a intamplat ceva cu injectia, ce o fi bagat acolo!? „Vreti sa scoatem acul?” Nu vreau; alta intepatura, alta vena? In sfarsit, se termina. Dau sa ma ridic, dar ma preling intre scaun si pat. Asiste
