Bucurestiul este de 16 ani fieful partidelor de dreapta. Victoria lui Crin Halaicu, in 1992, a facut din Primaria Capitalei prima reduta electorala cucerita de cei ce au simtit ca a te opune neocomunistilor este o datorie civica. De atunci incoace, a ajuns sa ni se para firesc ca Bucurestiul sa fie oferit ca mare premiu celor ce intruchipeaza cel mai bine idealurile reformiste, anticomuniste, justitiare. Un premiu politic pentru care s-a votat cu inima, uneori cu glanda si prea putin cu mintea. Asa au ajuns Halaicu si Lis primari.

Cati dintre bucuresteni au dat vreun pic de atentie programelor concrete prezentate de candidati? De altfel, nici nu era mare lucru de capul lor. Vorbe mari, cel mai adesea, fara studii si calcule serioase in spate. Important a fost pentru cei mai multi dintre noi ca prin votul pentru primarul Capitalei sa razbunam toate frustrarile pricinuite de optiunile electorale din restul tarii. Orasul a fost vazut ca un steag al democratiei infipt cu furie pe o harta colorata in rosu. Este foarte posibil insa ca, incepand cu 15 iunie 2008, votul politic pentru Capitala sa intre definitiv in istorie.

Doua lucruri s-au schimbat fundamental in ultimii 16 ani. In primul rand, problemele orasului s-au agravat pana la limita suportabilului. Traficul auto a ajuns pe primele locuri in lista grijilor noastre zilnice. Daca in anii ’90 cele mai mari temeri erau somajul si razboiul, astazi ne ingrozeste perspectiva ca in scurt timp vom petrece trei ore pe zi pe drumul dintre casa si slujba. Rafuielile violente din ce in ce mai dese dintre soferi arata cat de adanc a ajuns sa macine acest stres. Problema traficului, care a dus la o scadere a calitatii vietii, s-a cuplat cu o alta, la fel de revoltatoare: coruptia fara limite. Drumurile au ajuns un infern si pentru ca se afla permanent in reparatii, din cauza calitatii slabe a lucrarilor efect