Ca o plimbare cu mocăniţa, aşa îmi imaginez că ar trebui păstrate trenurile personal. Nu regimul de a opri în fiecare staţie e tulburător, cât condiţiile rămase încă de pe vremea când oamenii muncii erau transportaţi către fabrici şi uzine. Se lucrează. De o bucată de vreme, în gara din Craiova, devenită europeană, e şantier deschis. Gândul că va arăta cândva civilizat îţi opreşte în gât orice tentativă de manifestare a spiritului lingvistic creator. Intri în sala de aşteptare şi dai să-ţi cumperi bilet. Un bătrân cu decoraţii la rever te-ntreabă dacă aştepţi un intercity de Bucureşti. Negi. Un personal ar fi mult mai aproape de realitate. Te-ndrepţi apoi spre scări, pentru a trece pasajul la linia trei. În gang, tocmai s-a spălat cu urină. S-a dat pe jos, pe la colţuri şi puţin pe ziduri, pentru a se crea impresia de învăluire. Senzaţii fresh, de prospeţime, cum spun reclamele. După ce ieşi la aer, gara ţi se pare dintr-odată mult mai atrăgătoare. „Atenţie, feriţi linia doi, trece un tren de marfă!“, se aude în difuzoare. Dinspre băncile montate lângă peron, răzbat acordurile unor manele autohtone, care zic de bani, iubiri şi dezamăgiri. În faţa liniei unu, o doamnă elegantă, roşcată, priveşte lung în direcţia Timişoara. Cu siguranţă, nu aşteaptă personalul. Mărfarul se opreşte lent şi nervii scrâşnesc stimulaţi de roţile vagoanelor, ca într-o gară europeană multifuncţională. Un bătrânel în baston priveşte încordat cele trei ceasuri spânzurate de stâlpi. Au aceeaşi vârstă cu gara şi, în semn de solidaritate, nu pot funcţiona de capul lor. Aşa că au încetat să mai arate ora exactă. Bou-vagonul În 1989, când nu visam încă la marea Uniune, trenurile personal erau aceleaşi. De-atunci, nu s-a schimbat decât anul. Chiar şi tabla sau vopseaua a rămas aceeaşi. A ruginit, dar încă... se ţine bine. Înăuntru, mirosul de urină îţi taie respiraţia. Şi nu sunt decât 18 grad