Alimentul cel mai important nu e neapărat şi cel mai sănătos Se pare că familia mea are nişte gene probabil utile în epoca de piatră, dar foarte păcătoase pentru omul modern. Noi producem colesterol şi când bem apă. Strămoşii mei din paleolitic au trecut probabil prim multe perioade de foamete.

Cei care au supravieţuit mi-au lăsat moştenire un metabolism ce transformă orice în grăsime albă pentru zile negre. Asta e teoria mea, cel puţin. Doctorul meu a dat din umeri când i-am împărtăşit-o. Dacă vreau să nu mă îngraş şi să nu fac infarct, trebuie să mă mişc, mi-a spus direct.

Nu că aş fi cine ştie ce obez, ba chiar am slăbit de câteva ori în ultimii ani, când am încercat. Problema este că, imediat ce încetez variatele diete, greutatea începe să urce. Nu cu mult, dar destul ca într-un an să mă întorc de unde am plecat. Mai rău este că scăderea greutăţii nu mă ajută prea mult să cobor nivelul colesterolului, care e mereu uriaş.

Am hotărât să iau măsuri drastice. Am pornit de la ipoteza că sunt prizonierul maşinii. Ca mulţi alţi americani, nu mă duc mai nicăieri pe jos. Nu am luat autobuzul de 15 ani. Trenul este un fel de curiozitate. Îl luăm doar o dată pe an, în august, când mergem la serbarea recoltei, unde tronează standurile cu coaste de porc fripte pe jeratic cu cel mai delicios sos de Kentucky.

Nu mă duc la supermarket decât cu maşina. Toate magazinele care contează pentru noi sunt strânse într-un mic orăşel comercial. De la unul la altul, mergem cu maşina. Apoi cu scările rulante şi puţin pe jos.

Copiii, ce să mai vorbim. Sunt profesor universitar de la 9 la 5. După 5 seara, sunt şofer de limuzină. Oriunde au nevoie, la şi de la şcoală, la balet, la tenis, parc, sunt mereu la datorie. Distracţiile depind şi ele de maşină. Ca să mergem în drumeţie, conducem două ore ca să mergem pe jos alte dou