Izbucnirea în 1962 a crizei rachetelor amplasate de URSS în Cuba, la porţile Americii, a revelat pericolul ruperii echilibrului strategic între superputerile Războiului Rece. SUA au adus problema în atenţia ONU. Cînd dialogul multilateral era în toi, Preşedintele Kennedy a transferat negocierile în cadru bilateral şi a ajuns cu omologul său sovietic, Nikita Hruşciov, la o înţelegere separată.
Izbucnirea în 1962 a crizei rachetelor amplasate de URSS în Cuba, la porţile Americii, a revelat pericolul ruperii echilibrului strategic între superputerile Războiului Rece. SUA au adus problema în atenţia ONU. Cînd dialogul multilateral era în toi, Preşedintele Kennedy a transferat negocierile în cadru bilateral şi a ajuns cu omologul său sovietic, Nikita Hruşciov, la o înţelegere separată. Deşi conflictul era astfel evitat, mulţi au regretat că soluţia rezultase din confruntarea forţei oponenţilor iar nu din aplicarea dreptului internaţional. Jocul de sumă nulă şi dreptul forţei prevalau asupra forţei dreptului.
În anul 2008 scutul anti-rachetă pe cale de a fi instalat de SUA în Europa centrală, la porţile Rusiei, pune în discuţie iarăşi echilibrul de putere ruso-american. Problema a fost trecută pe agenda Consiliului NATO-Rusia la Summitul de la Bucureşti pentru ca imediat după aceea să constituie subiect principal al întîlnirii Bush-Putin la Soci. Abia la întîlnirea din urmă s-au identificat soluţii şi s-au marcat progrese.
Neîncrederea în organizaţiile internaţionale şi în capacitatea lor de a păzi ordinea globală este o caracteristică a şcolii de gîndire neo-conservatoare. Dorinţa marilor puteri de a negocia în format bilateral nu ţine doar de neîncredere ci şi de interesul de a valorifica disproporţia de greutate dintre ele şi interlocutorii lor. Interesant este că atît SUA cît şi Rusia preferă să negocieze cu membrii EU iar nu cu E
