„Scuzaţi-mă că vă deranjez, dar... (se schimonoseşte a plâns) mi-au furat geanta şi nu mai am cu ce să plec acasă. Şi nici măcar actele nu mi le-au lăsat, că io am strigat după ei, dar...“.
O mână se îndreaptă spre gură, ochii cerşesc milă, iar cealaltă mână, întinsă, cere banii de drum. A venit de la Constanţa, la o verişoară, o prietenă, dar nici ea nu mai ştie sigur, că doar e sub şocul momentului şi al ruşinii de a cere un bănuţ. Alternează jelania cu sfaturi de păţită: „Să nu ţii niciodată geanta pe mână, că nici eu nu credeam că mi se poate întâmpla chiar mie“. O sfătuiesc să meargă la poliţie, îi dau zece mii şi pleacă. Spre următorul „spectator“.
Până la urmă, cu 1 leu nu vezi o piesă de teatru şi ţi-ai asigurat şi un loc în Rai.
Cerşetorii „de tip nou“ din Capitală au trecut la un alt nivel. Au apucat să vadă probabil „Filantropica“ lui Caranfil şi ştiu că mâna întinsă, care nu spune o poveste, stă întinsă degeaba. Şi atunci au o poveste, pe care o joacă plini de patosul unui tânăr aspirant la un loc la UNATC. Lacrimi de crocodil, mâini care tremură, ochi care cer milă, ca să nu mai spunem că hainele de mall n-ar putea niciodată să te inducă în eroare: clar, fata e serioasă!
Uneori, din distribuţie fac parte soţia şi copilul, veniţi din Olt. Au rămas cu Dacia în pană, au fost la vulcanizare, au cheltuit toţi banii şi acum sunt într-o benzinărie unde trebuie să rezolve o altă problemă: „pana prostului“ cum i se zice, adică rezervorul gol. Povestea, susţinută de „soţia“ care îşi pune mâinile în cap de ruşine, de soţul responsabil care se jură pe copil că nu minte, se încheie victorios cu demaratul în trombă de la pompă, fără alimentare, dar cu direcţie clară: înapoi în Bucureşti, că drumul până la Olt e lung şi mai trebuie nişte bani de benzină.
Pe lângă satisfacţia că ai făcut o faptă de omenie,
