Avem iarăşi criză la Externe: sătul de critici – dar şi de propriile gafe - Cioroianu şi-a dat demisia. I-a dat şi o satisfacţie preşedintelui Băsescu, cel care s-a opus de la început numirii sale, acuzându-i lipsa de experienţă. Tăriceanu însă s-a încapaţânat şi a făcut chiar o remaniere ca să-l poată numi. Pe 1 Aprilie, în ajunul Summitt-ului NATO, Cioroianu a împlinit un an de la preluarea Externelor. Câteva zile mai târziu a renunţat de bună voie, sub presiunea evenimentelor şi a criticilor.

Cioroianu a fost cel de-al nouălea ministru de la Externe. O sumară cercetare statistică ne arată că dintre cei nouă, doar patru au fost diplomaţi de carieră: Sergiu Celac, Teodor Meleşcanu, Mircea Geoană şi Răzvan-Mihai Ungureanu. Cioroianu a făcut parte din categoria intelectualilor cu veleităţi politice. Ceea ce-l face unic în această galerie nu este atât lipsa experienţei dpilomatice, cât lipsa experienţei de lucru cu un colectiv. Cioroianu n-a mai fost niciodată şef peste alţii. Un alt exemplar din categoria sa, Pleşu, a mai avut măcar exerciţiul mandatului de la Cultură. Năstase şi Severin fuseseră miniştri sau conducători de instituţii. Roman avea experienţa a două guverne...O altă concluzie o constituie faptul că doar patru şi-au derulat mandatul integral: Celac, pe durata guvernului provizoriu, Adrian Năstase, pe durata primului guvern rezultat din alegeri, Meleşcanu şi Geoană pe parcursul unui mandat complet. O situaţie aparte a deţinut acest portofoliu pe parcursul celor două guvernări de centru dreapta, cel al Convenţiei Democrate şi al Alianţei DA, când s-au succedat nu mai puţin de cinci miniştri. O altă concluzie interesantă este că dintre ocupanţii acestei funcţii, trei au devenit ulterior şefi de partide - Meleşcanu la APR, Năstase la PSD şi Geoană tot la PSD. Doar Petre Roman a pierdut şefia. Dealtfel, funcţia a fost considerată întotdeauna ca o trambu