Un lucru deosebit de interesant s-a intamplat mai saptamanile trecute, care a evidentiat din pacate, inca o data, dezarticularea grava a actualei economii din Romania. Banca Nationala a subliniat ca echilibrele macroeconomice si indeosebi posibilitatile de scadere in continuare a inflatiei sunt afectate de nerespectarea corelatiei cresterii salariilor cu cresterea productivitatii muncii. Mai net, FMI a acuzat politicile salariale imprudente ale Guvernului si a evocat riscurile inflationiste in asemenea conditii. De la Guvern a venit replica, mai cu jumatate de gura, ca toate cresterile salariale acordate au acoperire in cresteri de productivitate. Mai mult, sindicatele au prezentat date din care reiesea clar ca o asemenea acoperire exista, daca nu in fiecare an, oricum pe termen lung, la scara unei perioade mai indelungate.

Toti aduceau in atentie aceiasi indicatori: pe de o parte, cresterea salariilor din sectorul de stat (caci in sectorul privat se presupune ca respectarea corelatiei are loc implicit) si, pe de alta parte, cresterea productivitatii muncii in industrie (sectorul in care aceasta se poate calcula in mod relevant). Disputa – dusa de pe aliniamentele unor interese politice si economice diferite – nu atingea oricum esenta problemei, care este legata de relevanta corelatiei. Peste tot cresterea productivitatii muncii din industrie este un reper. Indeosebi datorita faptului obiectiv ca sectorul industrial reprezinta principalul izvor de crestere a productivitatii muncii intr-o economie. Dar, in ciuda acestui fapt obiectiv, relevanta reperului-industrie depinde – indiferent de parerile unora sau altora – de locul si rolul respectivului sector in economia unei tari.

Intr-o analiza publicata de curand, chiar in acest ziar, exprimam indoiala cu privire la relevanta pentru intreaga economie din Romania a cresterii productivitatii muncii din