Invadarea Bucureştiului şi a altor aşezări urbane de către maidanezi are o cauză fundamentală în mentalitatea locuitorilor acestor zone. O mentalitate primitivă, de tip rural şi perfect adecvată marilor sate care sunt oraşele României Subiect de presă: Valentina Ţigănuş, o fetiţă de 6 ani din Agigea, a fost sfâşiată de o haită de câini pe un câmp din faţa casei. Despre locul acestei morţi, în chinuri îngrozitoare, am vizionat imagini atroce reluate de sute de ori de televiziuni care, dincolo de obsesia până la un punct legitimă a ratingului, denotă aceeaşi stupefiantă atracţie către morbid.

Era moarte, miros de carne, o fetiţă mutilată; o temă ivită ca o mană cerească pentru un popor învăţat de presă să-i placă râurile de sânge, morţile violente, scenele macabre.

 Tema va trece repede, pentru că ritualul în curs de desfăşurare rămâne neschimbat: autorităţile dau vina pe activitatea presupusă a fi dubioasă a unor ONG-uri şi pe lipsa de cooperare a cetăţenilor; aceleaşi autorităţi sunt acuzate că investesc mai mult ca să se afle în treabă în rezolvarea dilemei maidanezilor.

Parlamentul a votat de curând o lege privind protejarea animalelor împotriva oricăror forme de brutalitate. Pe lângă prevederi bine-venite, legea conţine şi aşteptatele doze de aberaţii. Între acestea – un paragraf privind condiţiile în care un hingher poate încerca să prindă un maidanez.

Potrivit legii, hingherii români trebuie să fie, prin deducţie logică, persoane cu un IQ respectabil, psihologi fini şi spirite reflexive. Ei au obligaţia de a studia comportamentul şi atitudinea animalelor, de a analiza dacă acestea deţin un potenţial de fioroşenie, de a le interpreta mârâitul sau zbârlitul cozii etc.

Abia după o anatomiere a fiecărui caz în parte, hingherul îşi va asuma o decizie radicală: bagă câinele în dubă sau îl lasă în li