Emilian Marcu Macar odata la patru ani, in cazul cand, din varii motive, nu se produc si alegeri anticipate, unii dintre politicienii nostri de frunte isi gasesc prietenii vechi in ziaristi. Asa cum taranul isi scarpina, cu degetele, mieii intre viitoarele cornite, tot asa si ei aduc laude, de-a dreptul desantate, in care nu cred nici o iota, unor insi pe care de fapt nu dau nici doi bani. Practica vestitul proverb: pune-te bine cu dracul pana treci puntea. In rest, ei, ziaristii, mai buni sau mai rai, mai cinstiti sau mai corupti, sunt tratati cu suficiente jigniri si dispret. Cine nu este cu noi, cine are cumva opinii diferite de ale noastre sau ale sefului nostru sau chiar ale partidului nostru este, asa cum sustineau si bolsevicii anilor 20-30, impotriva noastra si, implicit, dusmanul poporului.
Politicienii nostri, daca s-ar putea, ar construi o rezervatie pentru ziaristi si atunci cand ar considera ei ca este nevoie le-ar da liber la scris, dar si atunci cu o mica si necesara conditie: scrieti, dar numai ceea ce ne convine noua. Abia atunci, intr-o campanie electorala, descopera ca exista meseria de ziarist, meserie care, intre noi fie vorba, nu este chiar una foarte usoara, ci se practica de cele mai multe ori in conditii de-a dreptul ostile. O statistica simpla ne arata ca in anul 2007 au murit la datorie sau au fost rapiti cateva sute de ziaristi. Despre politicieni nu s-a facut o asemenea statistica. Probabil ca nu a fost cazul. Meseria de ziarist, atunci cand este facuta temeinic si cu seriozitate, poate fi considerata una de risc maxim. Nu este doar o simpla joaca de-a scrisul, scarta-scarta pe hartie cum lasa unii sa se inteleaga. Dar fiindca obiectul muncii lor, cuvantul, poate fi considerat cea mai periculoasa arma, de asta unii politicieni se inflameaza atat de tare. Dar sa te superi ca vacarul pe sat atunci cand se scrie in presa d