Ultima oară când am fost la un film de Nicolaescu, un timişorean a azvârlit cu punga de chipsuri în ecran, acuzându-l că ar fi furat Revoluţia La „Supravieţuitorul”, nu s-a aruncat decât cu cuvinte, abrazive şi ele, direcţionate spre soţia producătorului care confiscase vreo 20 de minute din „acţiune”, arătând tot ce poate – ţâţe, coapse şi faptul că e o copie la mâna a şaişpea a tuturor divelor pe care vrea să le imite.
Ştiam că acest „sequel” e proiectul de vanitate al unui regizor îmbătrânit, dar nu ştiam că ascunde unul cu mult mai dizgraţios – cel al lui Andrei Boncea de a face din Lori o vedetă de cinema (a reuşit s-o introducă până şi în toate coproducţiile filmate la Buftea). Ajutat de voinţa slăbită a autorului, de puternicul curent nostalgic pe care-l stârneşte singurul erou cult pe care l-a dat cinematografia românească – comisarul Moldovan – şi de imensa maşinărie publicitară Media Pro – un studio care a distrus orice proiect autohton pe care a pus mâna –, a reuşit cel mai extins product placement din câte mi-a fost dat să văd recent pe ecran (la concurenţă cu „Spider Man”, dar ăla a fost făcut cu bani privaţi şi nu cu complicitatea unei instituţii de stat cum e CNC).
Scena în care apare „Lori” (al cărei prenume de scenă s-a scurtat direct proporţional cu ţinutele de scenă şi invers proporţional cu vârsta) se întâmplă „undeva în Europa”, în anul ’78, un loc unde s-a strâns, miraculos, jumătate din România, printre care toţi prietenii şi duşmanii comisarului, şi asta fără să fie nevoie de mirajul căpşunilor. Acolo „în Europa”, un cabaret găzduieşte la scenă deschisă o variantă mai hardcore la clasica ruletă rusească, introdusă ca un concurs de Miss. Idioţenia devine ceva mai logică atunci când descoperi că secvenţa e făcută doar ca Lori să ne cânte un potpuriu care durează cam 15 minute, fără vreo legătură cu intriga (deja aiur