Aflu din recenta carte a d-lui Sorin Lavric, Noica si Miscarea Legionara (Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80), ca in interbelicul romanesc simtul onoarei, cel putin la nivelul tinerei aristocratii intelectuale, era inca in masura sa fie impins pana la solutia extrema a duelului, desi nici una dintre provocarile evocate (fara indicarea surselor, care probabil sunt mai ales orale) nu s-a soldat cu vreo confruntare propriu-zisa. Astfel, "Dan Botta l-a provocat la duel pe Lucian Blaga fara sa i se dea satisfactie1, Mircea Vulcanescu a facut acelasi lucru cu Sandu Tudor2, Petre Pandrea i-a aruncat manusa lui Zelea-Codreanu fara ca seful Garzii de Fier s-o ridice3". Sa observam ca, daca duelurile ar fi avut loc pana la capat, lumea romaneasca, indiferent de deznodamint, ar fi ramas serios afectata. Nici unul dintre cei implicati, provocati si provocatori, nu era din categoria cenusie a ticalosului marunt.
E stiut ca pe legionarii primei generatii ii obseda ideea onoarei si indignarea vindicativa in fata tradarii, considerate cel mai grav pacat al istoriei noastre. Exista o etica a cavalerismului, cu sublimitatile si cu excesele ei, suficient de asumata pentru a fi platita cu orice pret(...) Iar in epoca puteam citim asemenea randuri: "Mergi numai pe caile indicate de onoare. Lupta si nu fi niciodata misel. Lasa pentru altii caile infamiei. Decat sa invingi printr-o infamie, mai bine sa cazi luptand pe drumul onoarei" (subl. mea). Noica insusi, cu ostentativa sa angajare legionara de dupa asasinarea lui Codreanu, poarta cu cerbicie crucea onoarei (cu urmari pe care le va resimti de-a lungul intregii vieti).
Si iata ce citesc, deunazi, pe blogul prietenului Claudiu Tarziu (sub titlul: Cum sa speli dezonoarea?):
"Sa ma ierte cititorii care ma cred mai induhovnicit decat sunt, dar o voi spune: uneori regret ca nu mai exista institutia duelului.
