Radu ALDULESCU
Sonata pentru acordeon, editia a II-a
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Proza“, Bucuresti, 2008, 386 p.
in 1993, la aproape 40 de ani, Radu Aldulescu debuta editorial cu romanul Sonata pentru acordeon (titlu care a creat confuzii intre autor si muzicianul cu acelasi nume!), primea premiul USR si intra in atentia criticii ca o revelatie pe care nu prea stii de unde s-o iei. Caci, desi in anii ’80 gravita in preajma lumii literare si a cenaclului „Universitas“, desi dupa ’90 intrase in presa de satira politica, omul venea din alta lume decit din cea a filologilor navetisti, toba de teorie; fusese sportiv (inclusiv boxer), lucrase ca muncitor necalificat, ajunsese – alaturi de poetul Ioan Es. Pop – si pe santierul Casei Poporului, dusese o existenta de picaro „la munca de jos“ si scrisese pentru sertar cu tenacitatea celor pentru care literatura reprezenta o solutie de supravietuire psihica.
Proza sa „mizerabilista si nonexperimental(ist)a i-a facut pe unii comentatori – de la Mihai Zamfir la Dan C. Mihailescu – sa-l plaseze nu doar intre beatnici si Céline sau intre Gorki si Suksin, ci si in descendenta lui Eugen Barbu, pe drumul de la literatura mahalalei la cea a cartierelor muncitoresti din ceausismul tirziu, sau in zona indraznelilor erotice „nouazeciste“. Nota peiorativa a clasificarilor era inclusa mai ales in comentariile optzecistilor, caci Aldulescu nu putea fi omologat de ei ca „reformator al romanului postmodern“, ci ca un autor „periferic“ in raport cu acesta, fara „facultati“. Greu de anticipat la acel moment ca prozatorul va cuceri treptat, de la carte la carte, un limbaj si un teritoriu literar propriu (lumea „de jos“ a Romaniei si a Bucurestiului de la frontiera dintre anii ’80-’90) si ca va fi omologat drept unul dintre cei mai importanti romancieri romani de dupa 1989 (oricum imbatabil pe
