Intr-o perioada in care evenimentele literare si culturale (si politice, la urma urmei – vezi summitul NATO) cu suflu international sint tot mai dese in lumea bucuresteana si romaneasca, a fost prezenta in Romania Herta Müller, care a sustinut, duminica, 13 aprilie, o conferinta in Sala Atelier a Teatrului National din Bucuresti, purtind titlul E mereu aceeasi zapada si mereu acelasi neica, in cadrul ciclului „Conferintele Teatrului National“.

Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, etnicii germani din Romania au fost deportati in masa in Uniunea Sovietica. E, desigur, un trist paradox aici: dupa ce in noiembrie 1940 germanii din Romania au obtinut drepturi colective (promise, de fapt, in Declaratia de la Alba-Iulia), intre 1945 si 1949 tot ei, germanii, au avut parte de o deportare colectiva, ca urmare a aplicarii conceptului de „vina colectiva“ asupra tuturor membrilor comunitatilor germane din Romania (si, in alte forme, din intreaga Europa Centrala si de Sud-Est). Printre cei deportati, si mama Hertei Müller, din satul banatean Nitzkydorf (Nitchidorf in romaneste, Niczkyfalva in ungureste).

Aceeasi zapada si acelasi neica

Stiind ce o asteapta, ea isi gaseste o ascunzatoare, sperind sa reuseasca sa scape, dar e tradata de... zapada, pentru ca odata cu caderea zapezii, devine imposibil ca urmele pasilor facuti catre ascunzatorile din sat ale celor care urmau sa fie deportati, pentru a le aduce hrana, sa fie camuflate. Zapada o tradeaza deci pe mama scriitoarei germane – despre asta si despre altele ce deriva din acest lucru a conferentiat Herta Müller duminica, 13 aprilie, la TNB.

Conferinta a reprezentat de fapt citirea unui eseu, superba prelucrare literara a unei frinturi de istorie personala si colectiva, intitulat E mereu aceeasi zapada si mereu acelasi neica. Titlul insusi il trimite instantaneu pe cel obisnui