Lăsând deoparte faptul că această foarte tânără instituţie, de numai câţiva ani vechime, este ameninţată cu dispariţia, în cadrul ei s-au inaugurat, nu de mult, două programe de o deosebită importanţă pentru dansul românesc: Cartografierea istoriei invizibile şi Amprenta.

Chiar deoparte nu putem lăsa, totuşi, ameninţarea amintită. Ea este legată de transformarea clădirii unde funcţionează Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, şi anume în localul Teatrului Naţional Bucureşti, care, prin remodelări însoţite de consolidări, se va transforma într-un Centru Cultural, cu multiple scene şi funcţiuni. Ce se va întâmpla însă cu Centrul Naţional al Dansului în acest context este o problemă pe care Ministerul Culturii şi Cultelor o lasă în suspensie. Răspunsul pe care l-am primit de la domnul ministru Adrian Iorgulescu, la o conferinţă de presă, a fost vag, iar ceea ce a declarat pe această temă, într-un ziar, este stupefiant, şi anume că dansatorii de dans contemporan se pot duce să dea spectacole la Teatrul Odeon. Dar Teatrul Odeon are programul său. Iar dansatorii cum ar trebui să procedeze? Să îşi ia echipamentul sub braţ şi să se ducă prin vecini. Şi unde să repete? La ei acasă probabil, ca în perioada comunistă, când dansul contemporan abia era tolerat, iar Miriam Răducanu, Raluca Ianegic sau compania Contemp, aşa supravieţuiau, primind apoi găzduire temporară pe scena câte unui teatru. Tot în acele nefericite vremuri ne aflăm? Şi atelierele, stagiile, cursurile, festivalurile unde se vor desfăşura? Mult mai deschis dialogului şi găsirii unei soluţii se dovedeşte directorul Teatrului Naţional, Ion Caramitru, care propune ca în proiectul de transformare a clădirii să fie prevăzut un spaţiu aparte, în spatele corpului central, pentru Centrul Dansului. Dar cât va dura şantierul, circa patru ani (şi cine poate fi sigur că doar atât, ţinând cont de atâtea experi