Un dicţionar de pronunţare a numelor proprii e un instrument foarte necesar pentru mulţi vorbitori. E imposibil să cunoşti regulile de pronunţie ale tuturor limbilor din care, în actuala situaţie de globalizare, ne vin permanent informaţii despre locuri şi persoane. Adeseori numele proprii nici nu au o ortografie fonetică, ci păstrează trăsături ale evoluţiei lor istorice, ceea ce face ca pronunţarea lor să fie imprevizibilă. Nici internetul nu e deocamdată foarte de folos, deşi Wikipedia (cel puţin în varianta în engleză) indică uneori pronunţarea numelor proprii pe care le tratează în articole mai ample. În orice caz, de un dicţionar de pronunţare au nevoie în cea mai mare măsură redactorii de ştiri de la posturile de radio şi televiziune; în ultima vreme, cunoaşterea englezei substituind cunoaşterea altor limbi, la erorile tradiţionale se adaugă stranii transpuneri fonetice ale denumirilor franceze sau germane, citite în manieră englezească.
În 1973, Editura Enciclopedică Română publica un foarte bun Dicţionar de pronunţare - nume proprii străine, al Florenţei Sădeanu. Bogat, în genere corect, a fost mult folosit şi chiar reeditat. Un asemenea dicţionar - care are o valoare practică şi vizează un destinatar concret - trebuie totuşi actualizat permanent: pentru că numele încarnează tocmai actualitatea: apar personaje publice noi, legate de anumite teme de interes, în vreme ce altele ies din centrul atenţiei. E normal să existe chiar mai multe dicţionare de acest tip, în mai multe versiuni şi formule lexicografice, cît mai adaptate cerinţelor publicului. E foarte bine, de aceea, că a apărut de curînd un nou Dicţionar ortografic, ortoepic, morfologic şi explicativ de nume proprii româneşti şi străine (Niculescu, 2007), avîndu-i ca autori pe Ion Toma şi Ana-Maria Botnaru. Dicţionarul urmăreşte să ofere mai multe tipuri de informaţii: e morfol
