Plimbarea ecvestra sau cu trasura prin oras a supravietuit pana tarziu, in interbelic, dar perioada de glorie s-a consumat undeva intre 1870 si 1920. Pentru oraseni, plimbarea ecvestra se desfasura fie la vestita Sosea, fie la Hipodrom, indeosebi catre zonele impadurite din afara orasului.
Echitatia era o forma de promenada. Insa promenada era uneori de preferat cu trasura. Pana la primul razboi mondial, velocipedul nu i-a cucerit pe foarte multi. Si nici plimbarea pietonala.
Dincolo de tihna, plimbarea presupunea si cunoasterea unor accesorii care trebuia ambientate cu ceasul plimbarii, anotimpul, capriciile climei. Iar echitatia, pe langa cele deja amintite, mai insemna si folosirea instrumentarului ecvestru specific, care sublinia personalitatea sau gusturile posesorului. Apoi mai insemna putinta de a cultiva acest mod de petrecere a timpului liber, mult mai generos cu oamenii in secolul al XIX-lea in comparatie cu precipitarile prezentului.
La inceput au fost silentioasele trasuri aduse prin comandita de la Viena (in realitate, trasuri vechi reconditionate si vandute in Valahia ca fiind noi), iar mai apoi calestile si cupeurile aflate la a doua generatie de consumatori, in vremea lui Cuza, cumparate, de aceasta data, direct de la producatori. In mai putin de zece ani, producatorii de trasuri si-au deschis filiale la Bucuresti si Iasi.
Odata cu tramcarele lui Toma Blandu si tramvaiul cu cai, iar ulterior cel electric, transportul mecanizat isi face timid aparitia si in preocuparile categoriilor sociale cu putinta financiara. Primele automobile sunt aduse din Anglia, Franta sau Germania, iar mai tarziu din SUA. Nimeni nu acorda vreo sansa automobilului, din cauza complexitatii intretinerii sale si a pieselor de schimb bizare si costisitoare, insa diversitatea modelelor si utilitatea lor mult simplificata dupa 1918-1920 vor schimba situatia.
