"Cand Henry a cunoscut-o pe Clare, ea avea sase ani, iar el avea treizeci si sase. S-au casatorit cand ea avea douazeci si trei, iar el avea treizeci si unu." Acestea sunt frazele care au insotit cartea lui Audrey Niffenegger (Sotia calatorului in timp, Tritonic, 2007) in toate limbile in care a fost tradusa, in recenzii, in comentarii pe bloguri si forumuri (cu mici variatii determinate de insiruirea necronologia a faptelor in roman, dar si de existenta primelor doua capitole intitulate Prima intalnire. Unu si Prima intalnire. Doi - in acesta din urma Henry are 28 de ani, iar Clare 20).
Care este povestea? Henry De Tamble, bibliotecar la Biblioteca Newberry din Chicago, sufera de o cronoafectiune: din cand in cand, ceasul lui genetic se reseteaza si el se trezeste aruncat in diferite timpuri ale vietii lui, in trecut sau in viitor. Asa o cunoaste pe Clare Abshire, o studenta la arte, care ii va deveni, la un moment dat, sotie. Naratiunea prezinta punctele de vedere ale celor doi, de multe ori asupra acelorasi evenimente, ca o ilustrare a faptului ca nu exista o realitate absoluta, ci doar realitati subiective. Cititorul intelege cu adevarat momentele doar vazute prin ochii ambilor protagonisti.
Este o poveste de dragoste, frumoasa, sensibila, complexa, dura, sfasietoare la finalul cartii. Este greu de facut un rezumat, si nici nu intentionez asta. Cartea este prea frumoasa pentru a fi citita doar ca sa vezi "ce se intampla", arta scriitorului - si Audrey Niffenegger este chiar o Scriitoare, cu majuscula - consta, mai ales, in CUM spune, nu neaparat in CE spune. Cine vrea sa faca un rezumat va trebui sa deconstruiasca bucata cu bucata tot esafodajul creat de autoare si sa recompuna acest puzzle intr-o ordine cronologica (fiecare capitol este datat). Dar cui foloseste? Nu cumva farmecul amintirilor e tocmai acela ca vin fara nici o logica (aparenta) de
