Taica-meu imi povestea ca, intre cele doua razboaie mondiale, circula o vorba prin cancelariile europene. Daca vrei sa inveti diplomatie, trebuie sa treci neaparat pe la Bucuresti. Probabil ca era ceva samanta de adevar in treaba asta, pentru ca mi-au confirmat-o si altii. In orice caz, tata o spunea cu mandrie patriotica, adica vezi-Doamne, in micul Paris se invartesc toate interesele lumii, iar dambovitenii sunt cei mai mesteri in a le manui. Nici ceilalti cu care am vorbit, multa vreme dupa ce tata nu mai era printre noi, nu se departau prea mult de talcul acesta mangaietor de orgolii. Recunosc ca pana si eu m-am lasat purtat de val si am acceptat ca atare acest fragment de mandrie nationala. Pana cand mi-am gasit mai mult timp sa ma aplec asupra lucrurilor. Cine ma cunoaste bine stie ca am o tendinta progresiva si, din pacate, ireversibila, sa ma aplec asupra lucrurilor. Mi-a clopotit in cap, de exemplu, ca nu atat maiestria in arta negocierii era in discutie, nici finetea nuantelor, cat caracterul imprevizibil al deciziilor si incarcatura conjuncturala a acestora. Nu incape indoiala ca atunci cand ai de a face cu acelasi personaj, dar propozitiile sale sunt diametral opuse de la o ora la alta, trebuie sa ai, daca nu nervi de otel, cel putin un dar imens al diplomatiei. Iata un lucru pe care nici tata, in fond nespecialist in domeniu, dar nici altii mai breji nu-l stiau.

Cum se face diplomatie la Portile Orientului, unde, nu-i asa, totul e luat in deradere - sa nu se supere pe mine cititorii sensibili, nu fac alteva decat sa citez faimoasa formula a lui Raymond Poincare, aleasa drept motto de Mateiu I. Caragiale la ai sai Crai de Curtea-Veche - o vedem cu ochii liberi. Cine vrei si cine nu vrei se pronunta, ofera solutii si strecoara sugestii. Imbatati de aerul tare al inaltimilor sau pur si simplu de ecoul frenetic al tribunelor, oameni politici ori af