Socul independentei unilateral declarate de Pristina a fost relativ amortizat, dar problema albaneza ramane deschisa. Se poate insa vorbi despre o "problema albaneza"? Iata intrebarea de pe coperta si totodata tema numarului 107 din Chaillot Papers, publicate sub egida Institutului pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (www. iss.europa.eu).
Contributiile reunite in respectivul caiet arata ca doua perspective analitice se intretaie la acest capitol. Avem pe de o parte strategi - si lideri - "speriati" de o posibila sau chiar iminenta constituire a unei Albanii Mari. O noua entitate, articulata in jurul actualei Albanii, ca matrice a unui proces de "unificare" a comunitatilor albanofone din Balcani.
De cealalta parte se situeaza toti cei care sustin ca un asemenea proces este deopotriva improbabil si ca el nu face, in nici un fel, miza politica a oficialitatilor de la Tirana. E drept ca exista albanezi de jur imprejurul Albaniei, fie ca ne referim la Kosovo, la Republica Macedoniei, la Muntenegru sau la sudul Serbiei.
Situatia nu e deloc singulara. Exista maghiari in afara Ungariei, in Romania sau in Slovacia, tot asa cum exista vlahi (aromani) intr-un larg areal care include Macedonia, Voivodina, Grecia sau Albania. Avem romani in sudul Ucrainei si ucraineni in nordul Romaniei. Nici unul dintre statele nationale construite pe ruinele fostului Imperiu Habsburgic nu-si contine etnia in granite stricte. Si, chiar daca fiecare stat aparut dupa Conferinta de Pace de la Versailles gazduieste idei sau grupuri politice revizioniste, integrarea euroatlantica a franat eficient asemenea tentatii. Aceeasi reteta, aplicata in cazul Serbiei sau Albaniei, va fi capabila sa reaseze mozaicul etnico-statal din Balcanii Occidentali intr-o formula predictibila.
Adeptii scenariului optimist, care nu se tem de o Albanie Mare, subliniaza faptul ca
