Norman Manea se întoarce în această săptămână la Bucureşti. Inutil să spun că nu se întoarce pentru a rămâne. Din multe puncte de vedere i-ar fi imposibil scriitorului să se repatrieze. S-a stabilit definitiv la New York şi predă literatura Holocaustului la Bard College. Acesta ar fi un motiv obiectiv. Există, în plus, motive subiective şi motive abstracte, uşor de imaginat. Exilul, deşi are ambiguităţile lui, a pecetluit o plecare ca opţiune definitivă. Patria originară a fost ingrată. În 1986, Norman Manea nu a mai suportat constrângerile regimului comunist. Corect ar fi să spunem că regimul comunist a fost de vină, nu România, dar distincţia nu e funcţională şi, pe deasupra, suferă de un patetism al unui patriotism abstract, în care e destul de complicat şi destul de riscant să crezi. După 1989, Norman Manea s-a mai întors o dată acasă, în 1997, dar impresiile au fost sumbre. Regăsirea patriei nu a avut nimic sentimental sau idilic, nici măcar ceva cât de cât pozitiv. România postdecembristă era grevată de păcate ideologice şi morale de care părea că nu e capabilă să scape vreodată. Între aceste păcate, antisemitismul rezidual avea o persistenţă insidioasă. Cum Norman Manea a denunţat imediat după 1990, în eseul Felix culpa, poate prea devreme pentru o societate democratică insuficient structurată, simpatia legionară a lui Mircea Eliade, exegetului i s-a părut că a fost întâmpinat cu multă reticenţă, poate chiar suspiciune. Scriitorul a povestit experienţa imposibilei rezonanţe afective cu mediul românesc postdecembrist în autoficţiunea din Întoarcerea huliganului (2003; ed. II, 2006). Întoarcerea de atunci a însemnat regăsirea justificării de a fi plecat în 1986. Antisemitismul ascuns din perioada comunistă devenise explicit în perioada postdecembristă. Atunci, în 1986, opţiunea era a unui cetăţean căruia îi este afectată libertatea de exprimare. În 1997, justifi