Vina n-a plecat de lângă mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gândesc în chip creator, adică pentru a-mi facilita mântuirea." Ce turpitudini şi găunoşenii colcăie în capul unui om! Savant de prima linie, presupun, dar ce gogoaşă umflată gândirea dumnealui! Aş vrea să mă mântui şi eu, ca să-i spun vreo două în viaţa de apoi.
Pe alocuri, exagerez. E chiar ideea mea: orice poate să treacă prin capul unui om.
Zilele trecute, cineva îmi scria despre un memorialist: a vrut să se dezbrace la piele, dar a rămas cu joben, în indispensabili şi ciorapi. Cu ce a rămas mă cam priveşte. Să mă dezbrac la piele (şi os) nu intenţionez.
S-ar părea că foştii colaboratori ai Securităţii se împart astăzi în două categorii: unii care tac mâlc, îşi văd de chilipiruri, şi unii care, intransigenţi, justiţiari, nu-i pot ierta pe ceilalţi.
Gheorghe Crăciun: "Poţi să iubeşti până şi îmbătrânirea unei femei ? Cel mult o tolerezi." Îmbătrânirea, nu poţi s-o iubeşti. Pe femeie, dacă într-adevăr ai iubit-o, da. Chiar mai mult. M-am întrebat totdeauna care ar fi sentimentul dacă femeia iubită ar fi desfigurată de arsuri. O indicaţie, poate: pe copilul desfigurat e sigur că ai continua să-l iubeşti. (E sigur ? Dacă te iei după Metamorfoza lui Kafka, s-ar zice că nu.)
"Nu există iubire în afara declaraţiilor de iubire. Sigur că aceste declaraţii pot îmbrăca orice formă, dar ele vor fi întotdeauna expresia înclinaţiei noastre spre artificialitate." Mai tot ce-l ridică pe om deasupra animalităţii este datorat capacităţii lui de a încorpora natura în ceva produs de el - adică artificial. E în ce spun un mic sofism. Ce-i sigur e că Gheorghe Crăciun este un om sceptic şi trist.
Mihai Şora: "Mai e nevoie în plus şi de o răfuială serioasă cu sine însuşi (...) ...de-abia atunci vom putea spune că proces
