Despre soarta uneia sau alteia dintre institutiile teatrale am mai vorbit inauntrul acestei rubrici. Am observat ca teatrele, ca si oamenii, au o existenta mai lina sau mai agitata, mai bogata in evenimente si intamplari de tot felul sau mai - asa zicand - anosta in functie nu doar de traditiile istorice ale ansamblului sau de componenta sa la zi, nu doar de abilitatile administrative ale conducatorului sau de generozitatea finantatorului, ci si de o forta misterioasa, indescriptibila si imprescriptibila, care s-ar putea chema "spiritul locului".
Teatrul Mic din Bucuresti lasa impresia ca se afla intr-o relatie complicata cu entitatea sa tutelara subtila. Aflata sus pe creasta valului in ultimul deceniu pre-revolutionar, scena de pe Sarindar (si odrasla ei de langa Piata Rosetti, Teatrul Foarte Mic) a fost nevoita sa intre in submersie dupa 1990, izbutind totusi, la rastimpuri, sa se inalte deasupra valurilor spre a sorbi o gura de aer - si a recadea la loc. Montarile rasunatoare, "spectacolele-eveniment", au ramas insa o amintire a vremurilor cand (directorul aflandu-se in raporturi calde cu Puterea) aici "se putea" ce nu se putea in alte teatre: texte mai indraznete, mizanscene mai opulente, publicitate mai agresiva. De cativa ani, la "carma" Teatrului Mic sta actorul si regizorul (convertit in vedeta de televiziune si om de afaceri) Florin Calinescu; dupa cateva episoade furtunoase, cand, s-ar fi zis, directorul si trupa isi incearca rezistenta intr-un Skanderbeg epuizant pentru ambele parti, un anume calm pare sa se fi instapanit asupra institutiei, care, de doi-trei ani incoace, scoate premiere in ritm multumitor, cautand sa impace pe toata lumea: daca Sala Mare este rezervata literaturii dramatice clasice sau modern-clasicizate, Teatrul Foarte Mic a devenit un fel de laborator dramaturgic si regizoral deschis textelor contemporane (mai ales romanest
