Întâlnirea cu monstrul
Se va socoti, desigur o sfidare ideea că urâtul, fiorosul, abjecţia, întruchipate într-o arătare prohibită tradiţional, dobândesc drept de acces în cetate. Picasso l-a pictat pe Minotaur, precizează Breban, cu un corp musculos omenesc şi un cap de animal, vegetând într-o hrubă. În romanul lui Breban adăpostul terifiant este locuinţa unui bătrân maniac, Jiquidi, un vast apartament cu perdele trase ca să nu pătrundă lumina zilei, cu coridoare întortocheate, în care te poţi rătăci ca într-un labirint. Amfitrionul solitar iese la intervale din letargie ca să vâneze afară noi victime. Deturnate de la traseul liniştit şi anost, hărăzit alături de un logodnic convenţional, fetele seduse capătă şansa de a se înălţa prin jertfă mai presus de menirea lor de vieţuitoare. Numai curmând ţipetele de protest şi zbaterile, dezminţind chiar clevetirea că sunt obiecte ale unui viol şi probe de înfăptuire a unei samavolnicii - ele pot înţelege că masca sângerândă şi ghearele auguste ale fiarei le oferă posibilitatea de a pofti la altceva, de a prelua un destin de o nobleţe neştiută, o altfel de fericire.
E o preocupare mai veche a scriitorului român de a contrazice accepţii înţepenite, angajându-se premeditat şi orgolios în întrecere cu rivali iluştri. Aruncând mănuşa, el se lansează în arenă neinhibat, nu se teme de paralela cu predecesorii şi nici de eventualitatea ca himera, pe care se reazemă, să se destrame în ridicol - Ceea ce e gândit ca o demonstraţie pe muchie de cuţit în Ziua şi noaptea şi în volumele următoare a fost pregătit în frânturi şi chiar în variante dezvoltate, o defalcare a unui tratat asupra răului, care include şi un atac împotriva inerţiilor ce deformează convenţiile sociale.
Ceea ce îl preocupă pe Nicolae Breban e de natură să tulbure unele habitudini. În prim plan apare portretul unui ins malefic.
