Celebrul what's in a name? probabil că le-ar fi dat paşoptiştilor frisoane. Pentru epoca lor, care, deşi moştenim după ea o revoluţie, n-a făcut niciodată altceva decît literatură, numele e totul. De aici, dispute cu scîntei (pe care şi le va revendica, pentru posteritate, Junimea) între latinişti şi apărători ai neaoşului bun-gust. Presărate cu puţin ridicol - odată limba facută, avatarurile ei ne par preocupări mici şi nostime - asemenea bătălii iau, din cînd în cînd, faţa prozei. Ca, de pildă, în Dicţionar grotesc, al lui Alecsandri, cîteva pagini publicate în 1869 în Convorbiri literare. Cuvîntul cu care începe rechizitoriul pedanţilor este onoare (fostă onor). Cum nu există raţiuni de alfabet, sau de sistematizare a dicţionarului - autorul lui amestecă, fără prea multă grijă, cuvinte, sufixe şi sintagme - care să-l propună pentru primul loc, drama efeminatului onor arată, fără îndoială, rădăcinile unei probleme care rodea secolul XIX, trăgînd o punte de la româneasca "eretică" a lui Negruzzi la vederile Junimii. Onorul, acela al lui Budai-Deleanu (în a cărui ţiganiadă onoru-i lipseşte celui "născut la robie"), al lui Negruzzi (la care stă alături de glorie şi de dreptate), al lui Alecsandri însuşi (la fel pentru palatinul Siradii şi pentru sergentul de la Plevna), e onoare de uz extern. Un "sentiment de demnitate energică", pe care nu-l vei găsi decît într-un piept de ostaş, de om de stat, în mintea şi cugetul acelora de-a căror dreaptă cumpănă depinde propăşirea ţării. Revoluţia franceză descoperise cetăţeanul, sora ei de mai tîrziu lasă în urmă onorul.

Ceea ce nu înţelegea Alecsandri, atunci cînd condamna schimbarea de sex prin care onorului i se dă "o natură muieratică", e înfăţişat "în poale lungi" şi botezat onoare, este virajul de mentalitate pe care limba, formă fără fond, în felul ei, îl anticipează. Onorul vremurilor vechi devine demnitate