In prima jumătate a secolului al XIX-lea, în faza de constituire modernă a literaturii române, scriitorii noştri au simţit nevoia de a se reuni într-o grupare cu specific adecvat preocupărilor lor creatoare, cu scopul esenţial de a contribui la desăvârşirea limbii române şi la propăşirea literaturii naţionale. însufleţiţi de acest ideal, Dinicu Golescu, autorul primului memorial de călătorie din literatura română, apărut în 1826, şi Ion Heliade Rădulescu înfiinţează, la Bucureşti, în 1827, Societatea Literară, cu obiective multiple, cel mai important fiind de ordin lingvistic. Prima realizare a constituit-o celebra Gramatică a lui Ion Heliade Rădulescu, publicată în 1828. în preajma anului 1848 a luat fiinţă Asociaţia Literară a României, care avea ca program principal "înaintarea literaturii curat zise şi încurajarea autorilor şi traducătorilor cărţilor care ar contribui la aceasta." în împrejurările zbuciumate ale Revoluţiei de la 1848, această Asociaţie nu a putut însă să desfăşoare o activitate rodnică. Astfel s-a ajuns ca, în 1866, să se fondeze Societatea Literară Română. La scurt timp şi-a schimbat numele în Societatea Academică Română după cucerirea independenţei naţionale s-a transformat, în 1879, în Academia Română.
La începutul secolului al XX-lea, noua generaţie de scriitori a avut ca merit fundamental nu numai îmbogăţirea şi diversificarea climatului literar al epocii, ci şi acela de a fi ridicat profesiunea de scriitor la demnitatea pe care o implică, asigurând mânuitorilor condeiului, în plan existenţial, respectul pentru truda şi condiţia lor umană. în vederea atingerii acestui scop, mulţi reprezentanţi prestigioşi ai scriitorilor din acea vreme au luat iniţiativa, în primul deceniu al secolului trecut, de a se constitui într-o asociaţie proprie cu caracter profesional, care să apere drepturile şi interesele lor, să grupeze toate forţele
