Din punctul de vedere al discursului critic pe care-l prilejuieşte, Matei Vişniec poate fi citit ba - la cald - ca poet emblematic al unei atitudini vădit postmoderne, ba ca dramaturg de succes, recunoscut - fără ezitări notabile - de exigentul mediu cultural francez. Ba ca autor al unei însingurări bine programate, ba ca optzecist impur şi dur, ieşit din tiparele reductive ale propriei generaţii. Nu prea ştim însă cum să procedăm cu prozatorul Vişniec. Şi, aş adăuga, cu omul de radio, cu comentatorul de la RFI. Cu atât mai mult cu cât de curând Editura Cartea Românească şi-a asumat meritoriu reeditarea singularului său roman, Cafeneaua Pas-Parol. Singular până acum, de vreme ce - chiar accidentală fiind, în biografia autorului - practicarea acestui gen nu e nici pe departe un insucces.
Avându-şi punctul de plecare în câteva urgenţe existenţiale, Cafeneaua... le respectă acestora şi dreptul de cetate, şi structura aşa-zicând narativă. Terminat în 1982 -, dar publicat numai după zece ani regulamentari - romanul lui Vişniec nu pare să fie de aceeaşi vârstă cu Desantul celor de la Cenaclul Junimea, al profesorului Crohmălniceanu. Dacă în poezie e perfect contemporan şi afin cu colegii săi lunedişti, în ceea ce priveşte proza, el pare a veni dintr-o altă epocă, dintr-o altă vârstă, dintr-o altă ideologie decât, să zicem, Gheorghe Iova. Sau Mircea Nedelciu. Sau Gheorghe Crăciun. Sau Gheorghe Ene. Sau Ioan Lăcustă. Sau Sorin Preda. Sau George Cuşnarencu. Sau Mircea Cărtărescu. Lista poate continua, desigur, dar cu aceleaşi rezultate mai degrabă discordante.
Să aibă oare schimbarea de gen consecinţe atât de puternice, de ordin aproape molecular? Să existe câte un ritm vital pentru fiecare dintre tipurile de scriitură pe care un autor le are la dispoziţie? Ar însemna să intrăm cam mult în domeniul imponderabil al speculaţiei. Adevărul e că intenţia
