La concertul Alphaville trebuia sa merg cu un "pasionat" care pe ultima suta de metri a dat bir cu fugitii. Recunosc ca, din pacate, eu nu stiam decat doua-trei piese ale formatiei, acelea mai mediatizate pe care le stie toata lumea: Forever Young, Jerusalem, Big in Japan.
Asa ca am fost destul de dezamagita sa ma aflu in situatia de a merge la acest concert fara "connaisseur" langa mine. Eram convinsa ca ma voi plictisi ingrozitor si ca voi fi nevoita sa stau cuminte pe scaunel alaturi de familiile linistite cu copii venite sa-si admire febletele tineretii. Singura bucurie era ca evenimentul avea sa aiba loc la Arenele Romane din Parcul Carol pentru ca atat locul, cat si parcul imi sunt dragi.
Ajunsa acolo insa am avut placuta surpriza sa descopar ca nimic nu arata ca in imaginatia mea. Marian Gold, Martin Lister, David Goodes si Mattes Leon, cei patru componenti ai trupei, si-au facut aparitia la vreo trei sferturi de ora dupa ora anuntata, dar nimeni nu a parut prea deranjat. Ba mai mult, pe mine cel putin, asteptarea m-a facut sa-i primesc cu ceva mai mult entuziasm.
Arenele erau intesate de oameni tineri. Vreo patru mii de spectatori, mai exact. Am aflat si ca biletele au fost suplimentate. Poate pentru ca acesta a fost si primul concert al acestui an, ca a avut loc in aer liber si pentru ca senzatia era una de seara tarzie de vara, cu 25 de grade Celsius si un cer senin si instelat.
Desigur ca erau si familii cu copii care stateau linistite pe scaune. Dar in centru, in fata scenei - acolo avea loc "actiunea", atmosfera a fost destul de incinsa. S-a dansat, s-a strigat, s-au aprins brichete, s-a cantat. Se citea nostalgia anilor de liceu pe fetele celor de 30 si ceva de ani din jurul meu. Dar se putea vedea aceeasi nostalgie si pe chipurile celor mai tineri, veniti in cupluri, la fel de entuziasmati. La un moment dat am pierdut contactul
